Aducerea la lumină a unui Constantin Ivănuş nefardat ideologic, adevărat şi uman, probabil că nu mai e posibilă – chiar dacă am avea de a face cu o figură luminoasă sau tocmai de aceea. Peste acest unul dintre neuitaţii luptători revoluţionari preluat din viziunea lui Dej din 1951, devenită imediat oficială, şi tot neuitatul, însă conducător al clasei muncitoare din ţara noastră, cum îl prezintă pomenita broşură din 1956, coboară de multă vreme, împreunate, uitarea şi întunericul. Iar asta, încă de la dispariţia lui fizică, petrecută în noiembrie 1928 în Germania.
Pe aici i-ar fi fost, hotărât de partid, drumul aducător de vindecare către U.R.S.S. Dar boala agravându-i-se brusc, Ivănuş ar fi rămas în grija Ajutorului Roşu German şi a Partidului Comunist German, care, neputându-l salva, i-ar fi asigurat o înmormântare demnă de un erou al proletariatului căzut pentru cauza înaltă a eliberării de sub jugul exploatării – astfel că dogarul vorbitor de sub munţii Gorjului ar fi fost condus la locul de veci cu toate onorurile. Ceea ce nu e greu de acceptat ca plauzibil, poate că şi cu un pic de înflorare, chiar nemţească, dacă se au în vedere nevoile şi eforturile propagandistice ale comuniştilor mereu şi peste tot mari. Ba poate că şi faptul – de ce nu? – că, fiind concentrat în anii războiului şi trimis pe front, căzuse prizonier încă din primele săptămâni şi, spune grăbit aceeaşi broşură (care îşi recunoaşte în prefaţă, din precauţie, o serie de lacune de documentare): Multă vreme nu s-a ştiut nimic despre el. Familia lui primise chiar un extras de deces din partea regimentului. Iar după război, fostul prizonier, care din 1912 era membru al Partidului Social-Democrat, devine şi mai de stânga, şi mai activ, şi mai devotat luptei revoluţionare. Oricum – şi abia lucrul acesta este cu adevărat ciudat –, la vizita din 1972 în România, conducătorul comunist german Erich Honecker, ţinând să vorbească despre tradiţiile comune româno-germane de luptă, le exemplifica astfel: În anul 1928, când tovarăşul Constantin Ivănuş, membru al conducerii de atunci a Partidului Comunist din România, este eliberat din închisoare şi, grav bolnav, în drum spre Uniunea Sovietică, a închis ochii pentru totdeauna la Berlin, 40.000 de muncitori berlinezi l-au condus pe ultimul drum. Despărţirea de curajosul revoluţionar român a fost o demonstraţie puternică împotriva duşmanilor clasei muncitoare, o expresie a încrederii în victoria cauzei socialismului. Informaţia, fără vâlvă, se vehiculase anterior în România.
Dar arheologia complicată pe care operaţiunea de cunoaştere a lui Ivănuş o pretinde nu reuşeşte să risipească necunoscutul. Sunt greu de înlăturat motivele care stârnesc – în cazul lui parcă mai mult decât obişnuit – interogaţia suspicioasă şi bulversează rezultatele căutării. E peste tot prezentă aceeaşi incertitudine generată de impresia pregnantă de fals şi de mistificare din jurul mai tuturor biografiilor de luptători comunişti ilegalişti – impresie căreia aceştia, în ciuda mijloacelor de care au dispus pentru asta după ce şi-au instaurat regimul, n-au reuşit, în general, să-i opună o stavilă rezistentă. Încât, cu cât îl cauţi pe Ivănuş, cu atâta te scufunzi în meandrele locului şi timpului în care te aşteptai să-l găseşti şi te pomeneşti agăţat de cu totul altceva. Ambiguităţile, imprecizia, contrazicerile, absenţa pe teren a corespondentului logicii şi ordinii cu care ai venit de acasă se dovedesc nu prejudecăţi, ci piedici reale de netrecut. Şi afli mai curând cum se construieşte discursul propagandistic bolşevic şi cum se face propaganda bolşevică.
El, acest Ivănuş, te întrebi curând cu sentimentul că eşti deplin îndreptăţit la aşa ceva, este în definitiv un activist sindical care militează pentru unificarea sindicală a tuturor lucrătorilor din România dincolo de segregarea lor, considerată de comunişti medievală, pe profesii şi bresle, spre obţinerea unui bine colectiv concordant cu modernitatea sau este numai unul din capii mişcării sindicale radicalizate de agenţii de influenţă ai Moscovei cominterniste şi necesitând unitate în atare spirit; este, apoi, numai unul dintre fruntaşii comunişti români din anii ’20 – mai ales unul sincer, onest, din convingere (dacă varianta aceasta a fost populată) – sau, de fapt, un însărcinat din afară cu a genera prin sindicalism agitaţie şi a provoca muncitorimea la dezordine şi revoltă perpetuă; a fost un executant loial în ţară, plătit, al deciziilor venite din străinătate privitoare la organizarea luptei proletare în viziune bolşevică şi la sabotarea ordinii de drept ori numai un rebel cinstit căruia revoluţia sovietică i-a legitimat şi i-a întărit convingerile de extracţie marxistă – întărindu-i şi curajul cu sursă nativă certă, cvasihaiducesc prin împrejurarea că nu i s-a disciplinat destul, se pare, apetenţa pentru iniţiative şi acţiuni personale, astfel încât să-l determine să se abţină de la a proceda neconform cu propriile susţineri şi recomandări de conducător şi de sfătuitor şi poate chiar de la anumite excese.
Şi e posibil ca exact în inaptitudinea de conformare la reguli a omului natural energic, hiperactiv, dar neşcolit, clădit pe un fundament cultural popular, elementar, să fie de găsit cheia pentru a-i înţelege lui Ivănuş felul şi destinul. De voie şi de nevoie, comunismul din România i-a aplaudat pe haiduci – de care se depun mărturii că a fost îndrăgostit Ivănuş cel provenit dintr-o geografie bogată în privinţa asta. Aplauzele însă, cu înţelesul de preluare şi popularizare a acestei moşteniri, au vizat aspectul luptei de clasă pe care îl implică fenomenul haiduciei şi a fost prilejul de a se susţine, în temeiul ei, caracterul popular al luptei de clasă la români şi gradul ei de răspândire în istoria noastră. Haiducia în sine însă, privită ca o revoltă anarhică, n-a putut fi agreată. Codurile de conduită şi de procedare ale comuniştilor, perfecţionate în condiţiile ilegalităţii şi ale practicii subversive, se opun ferm haiduciei. Ele au pretins şi impus rigoare organizatorică, înregimentare benevolă cu subordonare individuală pe seama clarificării ideologice şi a devotamentului şi fidelităţii de sursă afectivă – din credinţă! – , ca şi ideea de participare a individului la acţiunea de masă în unitate, conştientă, pe bază de convingere şi sub călăuză ierarhică necontestabilă. De unde şi preţuirea neşcolirii – care apără, obişnut, de răul dubitaţiei şi al înclinaţiei interogative, cauze ale atitudinii ezitante şi duşmanii cei mai mari ai acţiunii, supunerii şi statutului de executant.
Este drept că, dacă probele textelor biografice nu mint, Ivănuş îşi va fi însuşit, odată cu ideologia, şi elementele de cod. Popularitatea lui printre muncitorii din toată ţara, evocată constant, s-ar datora talentului de vorbitor care atrage şi convinge, de organizator cu prezenţă fizică efectivă, de sfătuitor la faţa locului. Un articol din 1958 – riscând ideologic sau poate că potrivit cu momentul – îl vede aşa: De multe ori, în nopţile întunecoase de vară, la marginea satului Broşteni, se strîngeau muncitorii forestieri şi plutaşii de pe Valea Bistriţei pentru a[-i] asculta cuvintele calde, dătătoare de speranţă… Partidul însuşi îl va fi preţuit şi folosit pentru aceste însuşiri – care însă nu puteau exclude o anumită doză de iniţiativă personală asociată curajului, temerităţii.
Şi e posibil ca tocmai această alcătuire a personalităţii lui să explice contextul care a făcut ca el să nu se numere (arestat cu puţin timp înainte) printre conducătorii partidului la momentul care trece drept congresul lui de înfiinţare, deşi Ivănuş ar fi contribuit mult la formarea curentul de opinie cominternist. Dar să fi fost determinant, apoi, aliajul personalităţii lui Ivănuş în resuscitarea partidului – rupt din mişcarea socialistă prin afilirea unora din membrii acestuia la Internaţionala a III-a – în perioada de cumpănă grea care i-a urmat congresului de constituire, când conducătorii i se aflau în închisoare şi partidul sucomba: atunci, Constantin Ivănuş, prezentat ulterior numai ca fiind cooptat în conducerea provizorie a partidului, de fapt, precum se va lăsa de înţeles în anii ’70, şi-a atribuit (ori i s-a atribuit, iar el şi-a asumat, împreună cu alţii, între care Marcel Pauker – şi el cu păguboase păreri personale, adevărat că intelectuale) rolul de conducător al Comitetului Provizoriu al Secţiunii Bucureşti a partidului, care s-a constituit şi a funcţionat un timp chiar în casa(!?) din Bucureşti a proletarului comunist Ivănuş, iar gazda prezida adunările, vorbea în numele conducerii şi îndruma activitatea pe ţară a partidului. Dacă, din nou, nu avem de a face cu un fals, Elena Ivănuş (militantă comunistă şi ea, una dintre numeroasele Elene ale partidului, primeşte Steaua Republicii Socialiste Romînia clasa a II-a în 1978), copiii familiei şi unii dintre ucenicii atelierului de tâmplărie al soţului (!?) ar fi asigurat o vreme conspirativitatea întrunirilor.
La congresul al II-lea, desfăşurat în octombrie 1922 la Ploieşti, Ivănuş devine membru al comitetului central, poate că tocmai recunoscându-i-se meritul (sau reuşita sub însărcinare) de a fi ajutat partidul să treacă puntea supravieţuirii, iar la congresul din septembrie 1924 – doar membru supleant în comisia de control.
AUREL BUZINCU
Comentarii