Întrucât de oarece vreme caut să-mi lămuresc unde, când şi cum debutează câţiva notorii scriitori români, iar istoricii noştri literari dau din colţ în colţ, cum că Eminescu are prima poezie, De-aş avea, tipărită în februarie 1866, în revista „Familia” de la Pesta, şi nu oda funebrală din Lăcrimioarele învăţăceilor gimnasiaşti la mormântul preaiubitului lor profesoru Arune Pumnul, din 12/24 ianuarie 1866, la Cernăuţi, ca să nu mai aduc vorba şi despre Nicolae Labiş, cu poezia Republicii Populare Române, în „Lupta poporului”, Câmpulung Moldovenesc, an IV, nr. 136, duminică, 31 decembrie 1950, p. 2, sau despre Norman Manea, cu faimoasa lui bucurie că Azi primim cravata roşie, „debut absolut” înaintea lui Labiş, în „Lupta Poporului”, an III, nr. 556, luni, 30 mai 1949, p. 2, pricină din care îmi voi intitula rascolnicul eseu Rebuturi jalnice despre debuturi falnice, mă trezesc, mare şi devreme, că nu ştiu unde, când şi cum a debutat tiparniceşte… Ciprian Porumbescu. Mai cu seamă că am trecut de jumătatea Anului Ciprian Porumbescu, iar unde-i lege, nu-i tocmeală!
Vom lua notă că prima tipărituiră cu numele lui C. Golembiovschi este melodia O dorinţă, pentru o voce cu acompaniament de pian, pe versuri de Matilda Cugler, compusă în 1874, publicată în „ediciune proprie W. Benike sc. Leipzig, 1875”, dar nu ni se precizează şi luna sau ziua şi s-ar putea să fi fost prin… mai 1875. Cum pentru compozitorul nostru nu avem încă o cronologie …largo ma non tropo, o bibliografie nu de tot selectiveră sau un dicţionar cu prietenii şi cunoscuţii cu care Ciprian Porumbescu s-a întorlocat într-o scurtă viaţă de artist, m-am înlesnit să răsfoiesc fişele mele lecturnice şi să citesc oda La vioara mea, tipărită în „Familia”, din Oradea, an XI, nr. 14, duminică, 6/18 aprilie 1875, p. 158, şi semnată limpede „C. Golembiovski”, editorul Iosif Vulcan neavând îndrăzneala să-i stilizeze patronimul, cum a făcut în urmă cu vreo nouă ani cu Mihail Eminoviciu, poate chiar de teamă ca nu cumva să-l supere amarnic pe năstruşnicul paroh din Stupca şi să-i afurisească… „Familia”!
S-ar părea că la „Familia” din Pesta şi Oradea n-a fost o tradiţie în …publicistica preotului Iraclie Golembiovschi, pentru că paginile cărturarului bucovinean ajung doar la „Albina” din Pesta, la „Telegraful Român” din Sibiu şi la „Gazeta Transilvaniei” (unde i se tipăreşte şi cel din urmă articol, Mănăstirea Putna, în nr. 280-282 din 19-21 / 31 decembrie 1895, p. 1-2, şi 1-2) din Braşov. Să fi fost vreo neînţelegere între Iosif Vulcan şi Iraclie Golembiovschi iar feciorul acestuia încearcă oarecare ispaşă?
Să-i citim însă versurile publicate acolo de Ciprian Porumbescu:
La vioara mea
Când a sorţii crudă lovire
Anima-mi sfâşie fără cruţat
Şi al meu suflet, plin de zdrobire,
Făr-de speranţă e închingat,
Ah! atunci, tu, voace zeiască,
Unica limbă a lontrului meu,
Tu, iubită, scumpă vioară,
Vii de mă mângâi cu sunetul teu.
Ţie, suferinţele mele,
Ţie, durerile-mi mărturisesc
Şi-n surâsul coardelor tele
Aflu balsamul ce-l caut, ce-l doresc,
Ear când, după-o ceaţă de jele,
Se-nseninează în anima mea –
Cui să spun atunci că-s ferice?
Ah! numai ţie, consoaţa mea!
Tu-n dureri îmi eşti mângâiere,
Tu-n fericire cu mine petreci;
Fii cu mine şi după moarte,
Fii dar cu mine până în veci!
- Golembiovschi
Şi o surpriză îmbucurătoare: aceste prime versuri emblematice pentru soarta pe care şi-o închipuia şi premoniţia tânărul componist bucovinean şi i s-a împletit întocmai precum i le-a sugerat muza poetică, la vârsta de doar douăzeci şi unu de ani şi încă şase luni, le aflăm astăzi, la îndemână, reproduse doar în revista „Cuvânt pentru tineri”, publicaţie editată de Mănăstirea Putna, nr. XVI, 2023, p. 8, înscrise între rândurile semnate de poetul Adrian Alui Gheorghe, sub titlul Ciprian Porumbescu: un destin hristic. Drept care felicităm din toată inima cuvioasa, harnica şi bine documentată echipă redacţională putneană.
Din păcate, textul a fost „recules” cu destule inadvertenţe faţă de grafia din „Familia”, inducând impresia că, în 1875, studentul Ciprian Golembiovschi scria în conformitate cu ortografia limbii române din 2023, ceea ce este o impietate faţă de moştenirea poetului:
La vioara mea
Când a sorţii crudă lovire
Inima-mi sfâşie fără cruţare
Şi al meu suflet, plin de zdrobire,
Făr-de speranţă e-n chinuire,
Ah! atunci, tu, voce zeiască,
Unica limb-a lăuntrului meu,
Tu, iubită, scumpă vioară,
Vii de mă mângâi cu sunetul tău.
Ţie, suferinţele mele,
Ţie, durerile-mi mărturisesc
Şi-n surâsul coardelor tale
Aflu balsamul ce-l caut, ce-l doresc,
Iar când, după-o ceaţă de jale,
Se-nseninează în inima mea –
Cui să-i spun atunci că-s ferice?
Ah! numai ţie, consoţia mea!
Tu-n dureri îmi eşti mângâiere,
Tu-n fericire cu mine petreci;
Fii cu mine şi după moarte,
Fii dar cu mine până în veci!
- Golembiovschi
Un Apel, semnat aşijderea „C. Golembiovski”, tot în „Familia”, Oradea, an XIII, nr. 16, duminică, 6 / 18 aprilie 1877, p. 158, pentru un recensământ al studenţilor români din toate universităţile europene, întrucât „numai aşa vom şti de ce puteri să dispunem în această luptă pentru esistenţă”, aminteşte întrucâtva dezideratul congresului studenţesc de la Putna, din 1871.
Următoarea poezie cu care Ciprian Golembiovschi iese iarăşi în lumina tiparului a fost Imn festiv pentru Arhiepiscop şi Mitropolit Teoctist Blajevici, Cernăuţi, 1877, traducere în română, original în germană în „Bukowiner Pedagogiche Blätter”, Czernowitz, an IV, nr. 12-13, marţi, 19 iunie 1877, p.176, reprodus în Teodor Balan, Docu-mente bucovinene, vol. IX (1800-1899) Editura Taida, Iaşi, 2006, p. 111-112.
În privinţa debutului editorial, abstracţie făcând cu destul haz de revistele scrise de mână şi imprimate artizanale, precum „Leuşteanul”, „Pipăruşa” sau „Cucuveica”, prin care C. Golembiovschi pigmenta kneipele studenţeşti cernăuţene, s-ar impune concluzia că broşura de 10 pagini Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români, compuse şi dedicate Junimei academice române de C. G. Porumbescu, Editură proprie, Viena, 1880, original în germană, care se cuvine reprodus într-o ediţie anastatică, ar trebui luată în seamă, după care urmează reportajul Serbarea de la Chizătău, în „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, an XLV, nr. 107, miercuri, 15/27 septembrie 1882, p. 2-3, şi nr. 108, vineri, 17/29 septembrie 1882, p. 2-3, semnate Longinus, ceea ce în româneşte ar fi de citit „Lunganul”. În fapt, traducerea poreclei pe care o doamnă vieneză i-o hărăzeşte lui Ciprian la o petrecere mondenă, adre-sându-i-se românului cu dezmierdătorul Herr… Prăjină!
Amănunt pe care-l găsim şi-n portretul prietenului şi primului său biograf, Nicolae Petra-Petrescu din Braşov: „El era de statură foarte înaltă (cel mai înalt bărbat din Braşov), svelt, păr castaniu. Deja atunci, precum se şi vede pe fotografia din fruntea acestui călindar, se putea observa pe faţa lui imprimată espresiunea suferinţelor fisice şi a cugetării profunde. Era de un temperament vesel, glumeţ, avea o conversare simpatică şi prea bun la inimă…”
Într-un cuvânt, Ciprian, feciorul parohului Iraclie Golembiovschi, născut în Şipotele Bucovinei şi botezat cu apă neîncepută din izvoarele a trei râuri – Moldova, Suceava şi Bistriţa –, dar sfinţită în altarul bisericuţei din „fundoaiele Carpaţilor”, a fost în scurta lui viaţă, şi la propriu şi la figurat, …la înălţime! Iar pe ce trece veacul, prin Balada lui şi alte cântece, se înalţă tot mai sporit pe cărările eternităţii…
ION FILIPCIUC
Comentarii