Viaţa pământească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost învăluită într-o negrăită taină. Aflăm, din Sfânta Tradiţie, că la vârsta de trei ani a fost dusă de către Arhiereul Zaharia la Templul din Ierusalim, unde a petrecut în tainică rugăciune şi contemplare până la vârsta de cincisprezece ani, desăvârşindu-se în curăţie şi sfinţenie, pentru a deveni Maica Fiului Celui Preaînalt (Luca 1, 32).
În troparul Adormirii Maicii Domnului, ea este numită Maică a Vieţii: „Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii”. Însuşi termenul de adormire ne duce cu gândul la o trecere de la o stare la alta, dar aici, paradoxal pentru cugetul omenesc, adormirea este trecere de la moarte la viaţă, după cum afirmă şi troparul. Maica Domnului este prin desăvârşire Maică a Vieţii, pentru că pântecele ei a încăput pe Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14,6), pentru că „întru El era Viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4). Cum ar fi putut Născătoarea de Dumnezeu să guste din moarte, ea, care a născut pe Cel din care „curg râuri de apă vie”? (Ioan 7, 38).
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, vorbind despre icoana Maicii Domnului cu mâinile înălţate în rugăciune (Oranta), explică faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu simbolizează, în această scenă iconografică, Biserica, iar Hristos este viaţa Bisericii: „El este izvorul vieţii, iar Maica Domnului, prin puterea harului primit de la Hristos, devine şi ea izvor purtător de viaţă”.
Maica Domnului este, aşadar, „Maică a Vieţii”, în primul rând ca Maică a lui Iisus Hristos. Însă Prea-sfânta Născătoare de Dumnezeu este Maica Vieţii şi ca Eva cea Nouă, care stă la începutul unei noi umanităţi. De aceea cu această sărbătoare, a Adormirii Maicii Domnului, se încheie anul bisericesc şi tot cu o sărbătoare închinată Maicii Domnului începe anul bisericesc, şi anume cu Praznicul Naşterii Maicii Domnului.
Din învăţătura de credinţă ortodoxă aflăm că Maica Domnului, după adormirea şi mutarea ei cu trupul la ceruri, este cea dintâi mijlocitoare între Dumnezeu şi oameni, iar mărturiile scripturistice în acest sens sunt concludente, cea mai grăitoare fiind minunea petrecută la Nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11). Părintele Profesor Dumitru Stăniloae întăreşte această învăţătură prin minunatele cuvinte: „În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă, inimă care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei şi a bătut şi bate ea însăşi la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiţie, ci de iubire între Dumnezeu şi oameni”.
Condacul Acatistului Adormirii Maicii Domnului ne încredinţează că biruinţa asupra morţii de care s-a învrednicit Preasfânta Fecioară Maria pentru supunerea, smerenia şi ascultarea de care a dat dovadă, o îndreptăţeşte să ne păzească pe noi de toate întâmplările aducătoare de moarte şi să mijlocească necontenit înaintea Fiului Său pentru iertarea păcatelor şi pentru ajutorul nostru, căci „întru adormirea sa nu ne lasă pe noi (lipsiţi de mijlocire)”: „Iar tu, ca ceea ce ai biruinţă peste moarte, de toate întâmplările aducătoare de moarte ne păzeşte pe noi, ca să-ţi cântăm: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, care întru adormirea ta nu ne laşi pe noi!”
Să ne alăturăm şi noi în glas de laudă, Sfântului Ioan Ioan Damaschin, care spune: „Ne închinăm, Stăpâne, tuturor celor ale Tale: slujitorilor Tăi, prietenilor Tăi, iar înaintea tuturor, Maicii Tale, Născătoarei de Dumnezeu”.
Arhid. IONUŢ ISOPESCU
Comentarii