Sfântul Isaac Sirul spune că „Şi-n iad este iubire, dar iubirea, în cei care iubesc, lucrează în duhul comuniunii; iar în cei care nu iubesc ea arde ca flacăra”.
Vorbind despre asemenea flăcări ale iubirii, chiar zicala românească confirmă spusele sfântului, şi anume: „Răzbunarea cea mai mare este când duşmanul tău e silit a recunoaşte că eşti bun şi el e rău”. Aşa pe cineva poate să îl ardă, încât chiar dragostea unui prieten să nu o suporte; aceasta se petrece tot din pricina acestui mister al orgoliului.
Gândiţi-vă fie la fratele cel mai mare din parabola Fiului risipitor, fie la fariseul din Pilda vameşului şi a fariseului şi veţi observa că aceşti oameni erau drepţi şi se considerau drepţi, ca şi cei trei prieteni ai lui Iov. Aici se dezvăluie cum chipurile acestea de oameni cad, fiecare în felul lui. Fratele mare nu intră în casa Părintelui, fariseul nu se întoarce îndreptat de la templu, iar dincoace, Iov trebuie să se roage pentru prietenii lui. Se dezvăluie că ascunsul misterios al răului stă în răul închis în sinea lui, centrificat în aseitatea lui. Această autoîntemeiere lăuntrică mă aruncă în universul despărţirii, izolării de Dumnezeu şi semeni.
(Părintele Constantin Galeriu, Dialoguri de seară cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Sorin Dumitrescu, Editura Harisma, Bucureşti, 1991, pp. 112-113)
Comentarii