Unul din traseele hagialâcurilor cu Vasile Lovinescu avea ca obiectiv vârful Glimeii.
Platoul îngust al dealului magic despărţea cele două talgere ale balanţei, pe care Domnul Lovinescu o numea polară: de-o parte, în dreapta cum vii dinspre Oprişeni, era oglinda Şomuzului, cu undele nemişcate ale lacului, iar de cealaltă parte livada crescută în valea, mai degrabă râpa Rădăşenilor. Domnul Lovinescu ne povestea că, în vremile de demult, prin acea râpă se scursese marea 
sarmatică.
Când ajungeam în vârf ne opream. Domnul Lovinescu trăgea adânc aer în piept şi începea să-şi rotească privirea în jur. Era ca şi cum ar fi căutat să vadă ceva anume. Aproape instinctiv îl imitam. Suspendaţi între cer şi pământ, ne lăsam pătrunşi de efluvii extatice. Jos lacul de argint, sus cerul de safir.
Acum, după atâţia ani, evocarea aceasta poate părea, pentru cineva care n-a trăit acele clipe, un simplu clişeu. Dar, în prezenţa Contemplatorului pe care îl omagiem astăzi, totul se însufleţea până la cele mai nebănuite închipuiri.
Eram pe platoul Glimeii.
Căldura soarelui de vară făcea să tremure aerul. Fâneţele şi florile de tot felul revărsau valuri de adieri. Se percepea un zumzet, poate chiar un ison. Din râpa Rădăşenilor, vestita livadă de meri îşi înălţa spre noi vârfurile.
Departe se unduiau coamele munţilor înşiruite concentric faţă de promontoriul care devenise punctul nostru de observaţie.
În lumina de dinainte de asfinţit, crestele ne apăreau ca unde line ale oceanului inefabil. Poate, de atâta frumuseţe, de atâta stranietate ai fi fost ispitit să faci un gest de prea plin sau să scoţi o exclamaţie, dar Domnul Lovinescu mi-o lua înainte şi-mi făcea semn să închid ochii. Şi-i închideam.
Când îi deschideam, simţeam că sunt ancorată în ambianţă, concentrată şi cu mintea limpede. Domnul Lovinescu cu atenţia încordată îşi mijea ochii pe direcţia nord-vest. Întreba apoi, ca un lunetist: „Vezi ceva?”. „Ce să văd?”, mă întrebam eu, cerul era cristal curat, dar mi aruncam ochii spre direcţia unde îmi arăta îndrumătorul. „Mai la stânga”, îmi dirija el privirea, şi mă încuraja: „Încordează-ţi puţin pleoapele!” Degeaba. Ochii îmi erau aproape aburiţi.
„Să ştii, totuşi, că se vede Ceahlăul. Rar aşa cer senin!”, l-am auzit exclamând pe Domnul Lovinescu.
Vorbele lui m-au electrizat. Mi-am dat seama că nu privisem deloc în înalt până atunci. Aproape fără efort, aproape fără să văd, instantaneu mi am strămutat privirea deasupra peisajului orizontal. Am zărit atunci ceva ce părea un nor, dar cu un contur dreptunghiular, cumva zimţat în sus de culoare albastru-verzuie… Da, semăna cu un munte! Un munte care nu se înălţase, ci parcă se coborâse din cer, în depărtare, mult dincolo de Rădăşeni.
„Să fie cu adevărat Ceahlăul?!” Trăiam deodată, mirarea, dar şi îndoiala, că ar fi muntele. Domnul Lovinescu confirma cu vivacitate: „Da, este Ceahlăul!
Pentru siguranţă, a trebuit să repet „exerciţiul” cu închiderea şi deschiderea ochilor. Da, era o diferenţă. Dar, ce diferenţă! Deşi nu-ţi venea să crezi că vezi muntele, atunci când închideai ochii, îl simţeai în interiorul pleoapelor. Domnul Lovinescu încerca o lămurire: imaginea la care eram martori era sensibilă, dar şi subtilă, în sensul cel mai înalt al cuvântului. N-ar fi putut suporta nici măcar o privire care să-i apese corpul de glorie. Mă asigura că „dacă închizi imediat ochii după ce ai văzut o imagine cosmică, păstrezi amprenta ei ca o chezăşie a unui fapt dintr-o realitate supramundană”.
Acolo, pe Glimeia, am aflat că Ceahlăul face parte dintre cei trei munţi sfinţi ai lumii: Taborul, Athosul şi Ceahlăul, cu hramul „Schimbarea la faţă”, „Ziua Muntelui”, ziceau localnicii. Tot acolo pe deal am aflat şi semnificaţia numelor munţilor-fraţi, Caraimanul şi Călimanul, man însemnând în multe limbi om, iar primele silabe cara şi cali, având înţelesul de cer, rezulta Omul Cerului.
După o vreme s-a instaurat tăcerea. Ni se pecetluiseră buzele, chiar gândurile se opriseră. Natura însăşi tăcea. În jur nu mai era niciun ison. Încremenise şi aerul.
Tensiunea binecuvântată m-a făcut să mai închid o dată ochii. În privirea interioară mi-a apărut noaptea pe care altădată o petrecusem la cabana Dochia de pe Ceahlău. De fapt, mi se nălucea doar cerul întunecat pe care îl străpungeau luminile orbitoare ale stelelor. Erau atât de aproape şi atât de strălucitoare că-ţi împungeau ochii. Nu îndrăzneam să ridic nici mâna de teamă să nu fiu curentată de intensitatea lor. Pe Glimeia am avut câteva clipe impresia că sunt aievea pe vârful Ceahlăului, deşi îmi dădeam seama că ne desparte o distanţă mare şi doar îi vedeam ca prin vis conturul de dincolo de Rădăşeni.
Când am deschis ochii, tapiseria pe care fusese desenul delicat al muntelui sfânt dispăruse în lumina cea de seară. Imaginea cosmică a lumii se ascunsese pe celălalt tărâm.
Muntele se ocultase.
Hagialâcul de pe Glimeia îşi desfăşura mai departe circuitul, dar într-o dimensiune care nu ne mai era accesibilă. Soarele asfinţise. Spre noi venea o undă de răcoare. Trebuia să ne sustragem pe tăcute din ambianţa de întâlnire a minţii cu o imagine cosmică, întâlnire pe care Vasile Lovinescu o numea „beţie contemplativă”.
Pe drumul de întoarcere am vorbit foarte puţin. Când i-am spus Domnului Lovinescu că-mi apăruse imaginea cu cerul înstelat de pe vârful Ceahlăului a zis că e un fapt pozitiv. Că poate fi integrarea periferiei în centru.
Mult mai târziu după acest hagialâc pe Glimeia, la distanţă de peste un deceniu, în anii 1980, Vasile Lovinescu scria: „Am sosit ieri la Folticeni, pe un timp glacial, senin şi metafizic. Toată lumea se vaită de el, dar mie mi-a adus boarea de la muntele Sfânt, la poalele căruia e aşezat orăşelul nostru” (Scrisori crepusculare, p. 139).
În scrierile lui sunt încrustate multe referinţe despre Munte.
Aş vrea să mai adaug doar una care apare ca un refren incantatoriu şi pe care o numea „adagio taoist”: „Si vous voulez voir des prodiges et contempler des merveilles, ne vous inquiétez pas de la distance des montagnes, ni de léloignement des rivieres”. [„Dacă vreţi să vedeţi minuni şi să contemplaţi minunăţii nu vă îngijoraţi de înălţimea / distanţa munţilor, nici de depărtarea râurilor”].
ROXANA CRISTIAN
Comentarii