Moştenirea literară a lui Mircea Motrici, destul de amplă, sintetizată într-o fişă de dicţionar (vezi Enciclopedia Bucovinei, vol. II, 2018, p. 613-614, lucrare masivă, în 3 volume, pe care o datorăm, per total, iniţiativei regretatului Emil Satco şi, în principal, travaliului uriaş întreprins de acesta în colaborare cu fiica sa dr. Alis Niculică), se rotunjeşte acum cu un bildungsroman – CONDAMNAT LA IUBIRE –, elaborat după tipicul unei „reţete” (evitată totuşi, cât a fost omeneşte posibil), respectate cu relativă stricteţe, datând de dinainte de 1989, roman pe care autorul, surprins de dinamica năucitoare a evenimentelor revoluţiei de la sfârşitul anului 1989, n-a mai apucat să-l vadă şi intrat sub tipar. Scrierea s-ar aşeza, cronologic vorbind, în fruntea unei prezumate de noi liste bibliografice pe care am putea-o intitula chiar – de ce nu? –, Opera literară a lui Mircea Motrici, operă pe care soţia şi colaboratoarea sa, vrednica Rozalia Motrici, a mai amplificat-o cu câteva titluri recuperate de dânsa din publicistica radiofonică rămasă în studiourile de profil de la Iaşi şi Bucureşti, cu subiecte elaborate şi (bineînţeles) transmise în direct din zona Cernăuţilor (Nordul Bucovinei) şi a Chişinăului (Basarabia – oficial Republica Moldova), din studiouri improvizate ad hoc, dar cu ce priză la publicul românesc atât de emoţionat să audă ştirea că de la Cernăuţi / de la Chişinău relatează / a transmis Mircea Motrici, reporterul postului de Radio Iaşi sau trimisul special al emisiunii de radio România–Actualităţi de la Bucureşti. Şi, se înţelege, erau relatate evenimente care nu cădeau chiar deloc (de cele mai multe ori) pe placul autorităţilor locale.
Romanul, inedit, Condamnat la iubire (240 p. dactilografiate) – elaborat de Mircea Motrici cu toate măsurile de prudenţă mai ales în plan expresiv, necesare pentru ca tentativa sa să ocolească inevitabilele răfuieli cu cenzura, desfiinţată, chipurile, oficial, de vigilenţa revoluţionară ceauşistă –, este scris cu acea doză de har care poate procura o lectură agreabilă pe o temă nescutită totuşi de riscuri, autorul asumându-şi abordarea unor realităţi a căror tratare nu poate să nu implice o doză mai mare sau mai mică de risc, în carte fiind vorba despre o opţiune profesională ce urmează să fie însuşită de erou pentru o viaţă întreagă, protagonistul îndreptându-şi preferinţa spre cariera militară: „Vreau să devin ofiţer”, sunt chiar primele cuvinte cu care se deschide, cu ostentativă nonşalanţă, textul propriu-zis al romanului, imprimate exact pe prima pagină a cărţii. Şi asta după ce protagonistul străbătuse, în prealabil, focul verificărilor specifice satisfacerii stagiului militar obligatoriu, exigenţele medicale fiind totuşi, în acest context, mult mai drastice. Se găseşte totuşi o soluţie de „compromis”, să-i zicem astfel, din domeniul radiolocaţiei, se începe pregătirea profesională propriu-zisă care nu mai ajunge însă şi la capăt, căci starea sănătăţii candidatului nu răspunde exigenţelor de anduranţă proprii unei specialităţi ca aceea pe care acesta şi-o alesese. Dar până aici se consumă deja câteva etape de pregătire militară şi, bineînţeles, etapele romaneşti, corespunzătoare, derulate prin interferenţă cu alte planuri ale derulării prozastice a acţiunii, în măsură să pună în lumină complexitatea şi virtuţile unei specii literare prin excelenţă proteice, cum este romanul (pentru care vezi tratatele de estetică literară ale regretatului universitar clujean Ion Vlad), pe care autorul are îndrăzneala s-o abordeze chiar pentru debutul editorial de atunci şi mărturisim că surpriza nu ar lăsa semne că nu ar fi fost fără speranţe de izbândă. Însă, ca mai în orice roman, acţiunea nu poate decurge nicicum linear şi uniform şi autorul apelează la doza de încurcături în măsură să procure complicaţiile epice proprii unei opere romaneşti convingătoare, aşteptate, de altminteri, de cititorul de literatură modernă. În fine, spre a nu lungi vorba, cum se zice, să spunem că impresia noastră vizează aprecierea că ne aflăm în faţa unei experienţe creatoare relativ reuşite pentru stagiul incipient – acela de debutant, în care se afla la vremea respectivă Mircea Motrici, iar unele tipare expresive, purtând pecetea timpului, pot fi, cu îngăduinţa de trebuinţă, acceptate de cititorul interesat să ia contact cu paginile unei scriituri cel puţin promiţătoare, în măsură a furniza plăceri estetice strict autentice – avem în vedere în principal paginile rezervate experienţelor erotice ale personajului principal al cărţii, adevărate modele în stare să reprezinte o replică marcată de frumuseţe şi decenţă, vizavi de mizeriile pe care libertăţile postrevoluţionare le vor cultiva cu scabroasă nonşalanţă. Mircea Motrici ni se înfăţişează şi prin această ipostază prozastică, ce ar fi fost cu siguranţă îmbunătăţită, dacă autorul ar fi ajuns la varianta definitivă a textului, drept un prozator de îndreptăţită speranţă căruia regretăm că timpul n-a mai avut răbdare şi alte disponibilităţi să-i dea răgazul să ne ofere o scriere pe măsura posibilităţilor şi ambiţiilor sale creatoare. Dar chiar şi aşa, romanul lui Mircea Motrici se constituie într-o ipostază model de prestaţie creatoare, pe care cititorul o poate asimila, în pofida unor naivităţi inerente, cu tentativa unui asalt spre un bildungs-roman promiţător, pe care mă bucur că am avut şansa de a-l parcurge, cu regretul că accesul la varianta definitivă i-a fost autorului şi cititorilor săi strict şi definitiv interzis.
NICOLAE CÂRLAN
Comentarii