Ziua Mondială a Poeziei cu Nichita Danilov

Aşteptate ca o sărbătoare, Echinocţiul de Primăvară şi Ziua Mondială a Poeziei cu Nichita Danilov au adunat la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava participanţi de vârste diferite, de la seniori ai lecturii de plăcere la elevi ai bibliografiilor obligatorii, dar şi ai podiumurilor competiţiilor de creaţie literară, de la iubitorii obişnuiţi de carte ai Sucevei la oaspeţi mai aparte, ca omul de condei Tatiana Timofeiov, reprezentantă a Ruşilor Lipoveni, sau de mai departe, ca, de la Sf. Mănăstire Voroneţ, stavroforele dr. Gabriela Platon, stareţa, şi Elena Simionovici, preşedinta de onoare a Societăţii Scriitorilor Bucovineni, ori ca prozatoarea Luminiţa Ignea, venită pe aripile bucuriei că Biblioteca Municipală Câmpulung Moldovenesc a trecut de iarna lungă a restaurării şi reamenajării şi, reînnoită, este pregătită să-şi deschidă iar porţile cititorilor.

Bun venitului adresat tuturor şi invitatului de Gheorghe Gabriel Cărăbuş, managerul instituţiei gazdă, i s-a alăturat cel al preşedintelui Societăţii Scriitorilor Bucovineni, poetul Alexandru Ovidiu Vintilă, poetului Nichita Danilov de la Iaşi, cu precizarea „acasă”, adică în Bucovina venirii sale pe lume, Nichita Danilov fiind născut la Climăuţi-Muşeniţa.

Axată pe cel mai recent volum al său de versuri, „Şi Dumnezeu a fost ţărână. Poeme”, Editura Cartier, Chişinău, 2022, prezentarea universului poetic al lui Nichita Danilov a aparţinut scriitorilor Isabel Vintilă şi Alexandru Ovidiu Vintilă. Fiind vorba de imersiuni critice pe care vom avea prilejul să le găsim relatate şi în cheia tiparului, de la Isabel Vintilă vom reţine aici doar gândul că poetul nu poate fi înţeles, ca şi Marele Creator, decât prin experienţă personală, ideea, în descifrarea titlului, că Dumnezeu este la fel de aproape de om ca şi în clipa Facerii şi aprecierea stilului – discret, sobru, echilibrat, împreună cu îndemnul „Să ne bucurăm de poezie în această familie extinsă a Bibliotecii Bucovinei!”. Bucurie căreia i-a dat glas în încheiere cu lectura integrală a unui poem, „Baia de aburi”. Prilej pentru Alexandru Ovidiu Vintilă să reia aprecierea lui Paul Cernat cu care i-a întâmpinat venirea lui Nichita Danilov în Sala de Arte „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei: „Nichita Danilov nu e doar unul dintre poeţii de mare pondere ai «generaţiei ’80» (alături de Mircea Cărtărescu, Ion Mureşan şi alţi doi-trei), ci şi singurul ei poet metafizic în toata puterea cuvântului. Poate ultimul, la acest început de mileniu, până la proba contrarie…” Prezentarea sa, apropo de incitantul titlu, a făcut trimitere la kenoză, a pus accent pe „expresionismul marca Nichita Danilov”, iar dintre ecourile lecturii volumului pe care le-a menţionat, vom reţine starea apocaliptică pe care o trăim cu toţii, simţământul că prin poezie lumea de aici e tot una cu lumea de dincolo. Ca şi plăcerea cu care i-a citit şi pentru noi câteva din poemele volumului „Şi Dumnezeu a fost ţărână”.

Invitate de Alexandru Ovidiu Vintilă, în ipostaza de moderator, să ia cuvântul la cald, la o primă impresie auditivă, stavrofora Elena Simionovici a afirmat că poezia nu trebuie povestită, ci trăită şi să ne bucure, ceea ce a simţit, s-a simţit aici, că autorul este un om profund, dăruit de bunul Dumnezeu, şi curajos (privitor la titlu), că ascultându-i poezia am furat trecerii timpului câteva clipe, „Cu poezia ne-am înălţat spre Dumnezeu!”, iar stareţa dr. Gabriela Platon a meditat cu glas tare la iubirea care îi leagă atât de frumos pe cei doi îndrăgostiţi într-un întreg, întrebându-se, referitor la rugăciune, dacă putem să fim întotdeauna atât de elocvenţi în trăirea acesteia, a devoţiunii faţă de Dumnezeu, ca marea poezie de iubire.

După ce le-a ascultat pe cele două monahii cu un soi de tensiune interioară răsfrântă doar în intensificarea privirii („semn, a mărturisit, că trebuie să mă îndrept spre ceva”), Nichita Danilov s-a recunoscut profund emoţionat pentru invitaţie, pentru că se află la Biblioteca Bucovinei şi în Suceava „eu mă consider bucovinean”, iar – cu trimitere la aprecierea lui Alexandru Ovidiu Vintilă despre Ardealul expresionist în poezie şi expresionismul lui Nichita Danilov – şi-a exprimat convingerea că, în această privinţă, între Bucovina şi Ardeal nu este mare deosebire. Apoi a dat glas şi altor gânduri (precum „Metafora conţine tot atâta matematică ca şi muzica”) şi a povestit că în privinţa titlului a ezitat, că, între cele câteva propuse, preferinţa redactorului de carte, poetul Emilian Galaicu Păun, s-a îndreptat tranşant spre acesta. Apoi răspunzând invitaţiei moderatorului şi dorinţei publicului a citit câteva poeme, o lectură „albă”, cu o voce profundă, scăzută, lăsând poeziei grija de a-şi croi drum spre ascultători, conştient de puterea ei.

Da, un nou eveniment marca Isabel şi Ovidiu Vintilă, adică plin de eleganţă, pregătit cu solicitudine faţă de iubitorii de poezie şi de dragoste pentru poezie şi pentru poet!

Cum eram aşteptată la un vernisaj, a trebuit să plec înaintea invitatului, păstrând în amintire imaginea sa scriind atent o dedicaţie, poate pentru Luminiţa Ignea şi cititorii Bibliotecii Municipale Câmpulung Moldovenesc, aşteptat cu răbdare de ceilalţi norocoşi care reuşiseră să obţină cartea, ţinând-o ca pe o pasăre albă la piept – „Şi Dumnezeu a fost ţărână”, în lumina delicată, violet-gălbuie, a unui buchet de tineri stânjenei. O imagine mai frumoasă, mai caldă şi mai grăitoare decât orice urare pe care bucovinenii puteau să i-o facă poetului Nichita Danilov în întâmpinarea zilei de 7 aprilie, a aniversării zilei sale de naştere.

Drum 

Calc pe propriile mele urme;

pe măsură ce merg, mă îndepărtez

de cel ce am fost şi de cel ce sunt,

care se desprind din mine

alcătuind un şir nesfârşit de trupuri

goale ce se rostogolesc pe asfalt;

calc mereu pe propriile mele urme,

ce se învârt ca nişte ceasornice în gol,

mergând caut să ajung într-un punct,

dar punctul migrează mereu

alergând pe tabla de şah,

iar eu intru şi ies din mine şi din mulţimea

de trupuri care sunt şi am fost.

Merg pe drum, mă învârt în cerc,

casele se învârt şi ele

fugind ca nişte animale speriate pe străzi;

încercând să se ascundă

în găurile apărute în asfalt ca în nişte vizuini.

Mergând, las în urmă drumul

şi tot ce e de lăsat; privesc umbrele trecătorilor

ce se îndepărtează mereu de clipa care trece;

iau clipele în căuş şi le strecor printre degetele mele firave,

oprindu-le în loc. Opresc trecerea,

opresc tot ce mişcându-se poate fi oprit;

opresc atomii, norii, luna şi soarele

ce se perindă pe cer. Opresc drumul

şi încerc să revin acolo de unde am plecat;

opresc şi trecătorii, opresc şi maşinile,

opresc şi pietrele kilometrice

înşirate de o parte şi de alta a drumului;

mă adăpostesc obosit la umbra lor.

Acum eu sunt cel ce nu mai sunt,

ceea ce am fost şi nu mai este;

mă scald de două ori în apele aceluiaşi râu,

şi râul pleacă odată cu mine,

târându-şi după el undele năpădite de somn,

fără să arunce o privire înapoi.

Mă întind în albia lui;

sunt totuna cu el, cu pietrele

şi cu undele ce alergă una după alta,

în cercând să se oprească în loc.

Sunt locul şi timpul ce curge,

revărsându-se din matca lui;

sunt clipele pe care le strecor în palmă

la lumina lunii, încercând să separ

odată şi încă odată, mereu,

lumina de întuneric şi binele de rău.

Baia de aburi

 Atunci când a simţit că i se apropie sfârşitul,

bunica mea Tatiana a rugat pe nora ei ce trebăluia prin curte

să-i încălzească baia de aburi, ca să poată pleca dincolo

cu trupul curat şi sufletul spălat de o parte din păcate.

Privind spre cer, ne-a spus că ar fi dorit

să fie iarnă şi să ningă, să bată crivăţul cumplit,

iar ea să iasă pe uşa băii cu umerii şi spatele

plin de ventuze şi părul revărsat până la şolduri,

şi să se tăvălească prin zăpada spulberată de crivăţ,

iar apoi să intre şi în copcă, după cum făcuse în tinereţe.

Dar acum era toamnă, astfel că bunica a adunat

un morman de frunze şi după ce s-a scăldat

în apa rece şi limpede a iazului din spatele casei –

o mulţime de peştişori şi de salamandre

s-au încâlcit în părul ei alb ca spuma laptelui -,

s-a tăvălit prin covorul de frunze veşted de toamnă,

după care, oftând, şi-a dat ultima suflare.

 

               

 

                Împlinire

                 Cârtiţa sapă un labirint

                de galerii sub pământ;

                Luna îşi sapă nesfârşite

                galerii în ceruri.

 

                În faţa micului

                şi-a marelui Tot,

                lumea de aici

                e tot una cu lumea de dincolo.

 

  

Peisaj cu lumânări aprinse-n vânt

 Cum se sprijină nourii negri de cer,

aşa se sprijină

sufletul meu

de umbra ta, Doamne!

 

La picioarele omului

au fost semănate

lacrimi de grâu,

lacrimi de orz

şi lacrimi de secară.

 

Picioarele trecătorilor

păşesc printre spicele înalte:

lumânări de ţărână

pe care le înfioară asfinţitul!