Excelenta găselniţă lexicală din titlu îi aparţine scriitorului Mircea Radu Iacoban, născut în 1940 în Iţcanii Sucevei, pasionat de aranjamente florale în propria gospodărie din Iaşi. Am rămas cu certitudinea, citind volumul al III-lea din Jurnal (2019 – 2022), Ed. Junimea, că termenul acoperă cu asupra de măsură şi cele peste 700 de pagini ale „cărămizii” având ca subtitlu Amurg. De ce nu Zariştea de dincolo de amurg? Pe de altă parte, golul timpului e o glumă bună când vine vorba de M. R. Iacoban, care acoperă cu decenţă întreaga operă şi responsabilităţile sale culturale, cu un adaos nu lipsit de importanţă: patima pentru şah, împletită cu cea a cărărilor tainice ca vânător şi pescar, ori ca avizat privitor al minunăţiilor codrului, acesta oferindu-i, în semn de fraternitate, la vreme potrivită, câte un şoldan de hrib, invitându-l numaidecât către vetre fermecate.
Textul Jurnalului, în ansamblu nu are zvon de… amurg, dimpotrivă, se constituie într-o poveste vioaie, chiar şi atunci când vine vorba despre fâlfâit de cumătră şi zăngănit de coasă, cu întâmplări şi o mulţime de personaje ce dau năvală peste cititor, trăgându-l de mânecă să nu întrerupă lectura. În calitate de profesor şi apropiat ca „vrâstă” cu autorul, am fost interesat de notaţiile privitoare la problematica învăţământului din România deşcolarizată, cum o numeşte, pe bună dreptate, Mircea Platon. Cercetând un manual de clasa a V-a, M. R. Iacoban are neplăcuta surpriză să constate că elevilor li se cere să interpreteze o poezie „prin prisma celor opt inteligenţe: lingvistică, logico-matematică, spaţial-vizuală, muzicală, corporal-kinestezică, interpersonală, intrapersonală”. Deja îmi bate un clopot dogit în cap şi-i dau dreptate că suntem în faţa unui cumplit meşteşug de tâmpenie, vorba povestaşului de la Humuleşti. Şi nu e singurul exemplu: şcolarului de clasa a VII-a i se cere să creeze „un poem-diamant de şapte versuri, cu titlul «Voluntarii», după următoarea structură: substantiv/adjectiv, adjectiv/gerunziu, gerunziu/gerunziu, gerunziu/substantiv…” şi mă opresc, gândindu-mă la ce poezie năucă va ieşi, în vreme ce M. R. Iacoban e pe aripile unei concluzii cât se poate de logice: Sunt sigur că asemenea tentative de autopsiere a miracolului poeziei nu-s deloc apte să-l apropie pe şcoler de fiinţa poeziei însăşi, dimpotrivă, îl fugăresc cale de şapte poşte! Cum n-am mai auzit demult o lozincă, îmi vine să strig Trăiască interminabila reformă a învăţământului! Cea care înlesneşte elevilor să chiulească de la şcoală pe ruptelea (în Bangladesh, orice elev prins în afara orelor de curs intră la pârnaie). În România, asemenea loaze acced la bacalaureat, porniţi să impresioneze evaluatorii cu ştiinţa lor: „Otilia Mărculescu din comedia «Enigma Otiliei» era panaramă că a plecat cu Tipătescu şi apoi cu Conu Leonida” sau „Ion este personajul principal pentru «O scrisoare pierdută» şi era combinat cu Zoe”. Autorul inserează mai multe astfel de construcţii perlate, jalnica mărturie a indolenţei şi a lipsei de lectură. De acord, pe lângă absolvenţii merituoşi, care vor face performanţă în continuare, aceştia fie vor ferici Occidentul că măiastra lor (ne)ştiinţă de carte, fie că vor dirigui patria-mumă, confundând-o cu abisul propriilor buzunare. Iar bulibăşeala în toate sectoarele va continua, inclusiv pe net, unde M. R. Iacoban descoperă un text intitulat „Scrisoarea unui elev de liceu” (aferim curaj de anonim!), de n-o fi al unui „elev”… întârziat, care îşi manifestă nemulţumirea de faptul că istoria românilor e cosmetizată, iar personalităţile sunt pe nedrept „glorificate în manuale de istorie”. Urmează ca prea eminentul elev (scuzaţi pleonasmul, dar n-am găsit altă formulă adecvată pentru aşa o… personalitate şcolară!) să ofere el însuşi o lecţie de crasă incultură, precum că „identitatea noastră naţională sub tutela cuvântului român s-a cristalizat abia după Mica Unire din 1859”. Imediat, M. R. Iacoban, în calitatea sa de profesor, îl îndeamnă părinteşte: Măi băiete, pune mâna pe carte, nu lansa în circulaţie astfel de enormităţi dacă habar n-ai despre ceea ce-i identitatea naţională!
Mlăştinoasa incultură, cum o numeşte M. R. Iacoban, ţine numaidecât să iasă în frunte, fără să întrevadă pericolul la care se expune. Autorul face trimitere la cartea lui Vasile Arvinte Român, românesc, România pe care a publicat-o la „Junimea” încă din 1973 şi din care se poate lesne vedea că termenul „România” a avut nevoie de o fixare politică statală, cum s-a întâmplat şi la case mai mari în Europa, dar identitatea românească a neamului trăitor la Carpaţi şi Dunăre vine de mult mai departe (…). Sunt menţionaţi Ştefan cel Mare, cu Hrisovul din 1489, Varlaam şi Cazania lui sau Carte românească de învăţătură (1643), Dosoftei vorbind de „toată seminţia românească” (1679), Cantemir, cu Hronicul a romano-moldo-vlahilor (1710), apoi Miron Costin scriind în Letopiseţ că numele neamului său „mai vechi iaste români” (1780), convins în ce priveşte unitatea de origine şi de limbă, inclusiv referitor la continuitatea vieţuirii românilor pe teritoriul plămădirii sale. O ştia până şi Franz Ioseph, iar prin Diploma acestuia (1862), atrage atenţia M. R. Iacoban, împăratul recunoaşte că poporul român, suferind tot felul de năvăliri, „trebuia să fie mulţumit a-şi mântui viaţa, datinile şi limba (…)”.
Cândva, materia de literatură din liceu cuprindea toate fazele dezvoltării sale, începând cu primele manifestări, iar absolventul, ajuns în faţa examenului de maturitate, avea o imagine clară asupra evoluţiei scrisului şi fenomenului literar românesc, ilustrat prin opere reprezentative. Astăzi, pe lângă faptul că manualele sunt structurate altfel, „şcolerii”, la care face referire autorul, nu au niciun apetit să „pună mâna pe carte”. Autosuficienţa e în floare şi nu se sfieşte să ne invadeze cu tărăboiul ei grobian. Dar iată şi unul din exemplele oferite de autor: „Ce mişcări are / Prea criminale / Când îi văd corpul ăla atletic / Care mă face să umblu bezmetic / Când mă uit la sânii ei autentici / Sută la sută, nu din ăia sintetici / Frumoasă fată, bună bucată / Aştept să pice lată!”. M. R. Iacoban foloseşte în continuare cuvintele mitocănie şi bădărănie în stare gemă şi, de ce nu, s-ar putea adăuga, criminală (ca să apelez la unul din termenii manelei) agresiune asupra bunului simţ. Omul de la ţară, ca să izoleze cele de sus de cele de jos, purta (şi încă în multe locuri mai poartă) brâu, vatra îi era încărcată de sacralitate, iar cuvântul avea rolul de a zidi şi nu a degrada persoana umană. Pervertirea cuvântului înseamnă pervertirea omului, degradarea acestuia de la verticalitate la orizontalitate.
Aflu în ultimul moment că în Basarabia intră în vigoare folosirea limbii române. Rămâne doar nefericitul dicţionar, şi un nedorit monument de stupizenie lingvistică a lui Stati, numit de M. R. Iacoban o dezgustătoare mizerie politică, de academicianul Mihai Cimpoi „o monstruozitate” , ori de Vasile Anestiade „excesul dement al scandalagiului senil”. Extrag din Jurnal, spre exemplificare celor afirmate, două-trei comPdii din bizareria unui creier „întunericit”: sirenă – „curvă de mare”, femeie slabă – babî miniatiurisnaia”, hai să dansăm – „hai să tuşnim buşili” etc. Aşa-i când se urcă „buşili” la cap!… De cu totul altă natură e caraghioasa construcţie care s-a înstăpânit peste vorbitorii de mai toate categoriile din ţară şi semnalată de M. R. Iacoban e CA ŞI, o adevărată epidemie (…) lăbărţată peste biata limbă română (…), pentru ca scriitorul ieşean să se întrebe cu obidă: Ce alt semn al ignoranţei şi inculturii suverane mai elocvent şi mai explicit? E de gândit la o soluţie de asanare? Reintroducerea gramaticii în liceu şi obligatoriu la bacalaureat. (Universitarul de la Bacău Ioan Dănilă pledează de ani buni pentru învăţarea gramaticii măcar în liceele pedagogice, iar forurile responsabile au urechile CA ŞI înfundate!) Realizarea la tv de emisiuni zilnice şi la ore de maximă audienţă de vorbire corectă, e de părere M. R. Iacoban, asemănătoare celor de altădată ale lui G. Pruteanu, limba noastră fiind demnă de altar şi nu aruncată în mijlocul unui obor populat cu vedete de carton agramate.
Comentarii