În seninul, blândul an 2019, cum îmi apare când îl privesc dincolo de fereastra împânzită de semnele de gheaţă ale pandemiei şi războiului prin ochiul limpezit de respiraţia caldă a amintirii, una din cele mai frumoase zile ale sale a fost neîndoielnic aceea a lui 2 iunie, duminica vindecării orbului din naştere, cu dezvelirea bustului preotului Iraclie Porumbescu în curtea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Boian, biserica lui Ion Neculce, cum este cunoscută în nordul Bucovinei. Bustul lui Iraclie Porumbescu, trimis pentru apărarea credinţei creştinor-todoxe strămoşeşti de asaltul catolicismului şi rămas paroh aici din primavara anului 1857 până în primăvara anului 1859, a fost visul profesorului Vasile Bizovi, autorul monografiei aşezării, ca să devină apoi al boinceanului Vasile Botă, fără astâmpăr până la acest eveniment, pe care l-a pregătit în amănunt împreună ziarista şi scriitoarea Maria Toacă, cu parohul Vasile Nicoriuc şi autorităţile alături. Bustul a fost realizat, pe cheltuiala familiei Botă, de nepotul lui Vasile Botă, Cristian Ion Botă, absolvent al Colegiului de Artă „Ciprian Porumbescu” Suceava şi, atunci, student în ultimul an la Sculptură – Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi, după un portret de Epaminonda Bucevschi. Singurul bust închinat lui Iraclie Porumbescu de români, de cei de un sânge şi o credinţă cu el, de neamul său! Invitată la sărbătoare cu stavroforele Irina Pântescu şi dr. Gabriela Platon de la Sf. Mănăstire Voroneţ şi cu soţii farm. Maria Olar şi ing. Ion Olar, preşedinta şi vicepreşedintele Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” Suceava, am fost mişcată de cât de multe ştiau organizatorii despre Iraclie Porumbescu şi de cât de mândri şi recunoscători îi făcea gândul că prin iarba de mătase din jurul bisericii alergaseră, la cei vreo trei ani pe care îi avea, „picioruşele crăişorului Ciprian”.
Sub dulcea presiune a acelei zile asupra sufletului meu de cititoare, m-am reîntors la cărţile luminate de chipul, de viaţa, de condeiul lui Iraclie Porumbescu, în frunte cu primele două volume ale uriaşei monografii închinate de Leca Morariu lui Iraclie Porumbescu şi Ciprian Porumbescu, cu aceea pe care i-a dedicat-o Paul Leu, cu bogate comentarii ale textelor sale, şi fireşte asupra scrisorilor lui Iraclie Porumbescu publicate de Nina Cionca. Însă niciuna nu se compară cu apropierea de omul de condei Iraclie Porumbescu pe care mi-a prilejuit-o impresionantul volum Iraclie Porumbescu „Scrieri”, Antologie îngrijită şi prefaţă de Liviu Papuc, Convorbiri literare, Timpul, Iaşi, 2022. Exilat din dicţionare („Pe urmele unui exilat din dicţionare: Iraclie Porumbescu” se intitulează cuvântul înainte al lui Liviu Papuc), Iraclie Porumbescu, „părintele literaturii bucovinene” (Leca Morariu) este recuperat esenţial şi impus pe locul deplin meritat în istoria literaturii române.
Volumul cuprinde scrierile publicistice, beletristice şi istorice ale lui Iraclie Porumbescu. Toate în măsură să îndemne la lectură şi să-l captiveze şi pe preot, şi pe istoric, şi pe iubitorul de literatură. Preferinţele lor vor găsi neîndoielnic răspuns. Cu atât mai mult cu cât sunt aşternute pe hârtie de un condei înzestrat. Indiferent de evenimentul relatat, talentul literar al preotului Iraclie Porumbescu îi asigură interesul cititorului. „Astăzi, în ziua de «Bunavestire» că lumii i s-a dat un «Mântuitor», s-a binevestit şi eparhiei noastre ortodoxe din Bucovina că i s-a dat un Arhipăstor!” îşi începe corespondenţa pentru „Telegraful român” din Sibiu menită să anunţe numirea, în martie 1877, a lui Teoctist Blajevici (în vârstă de 66 de ani, pe care „însă regulata şi casta-i trăire îl făcu, la vedere, să creadă orişicine că e abia preste 50 de ani”), ca Mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei. Relatarea unei serbări câmpeneşti, la care ajung să predomine „toastele pentru «fraţii cei ce se luptă dincolo» şi pentru «independenţa României»” şi să se ia „cu toţii în horă”, debutează cu o descriere a zilei: „După vremi ploioase şi triste, timp frumos, plăcut. Natura în săptămâna din urmă şi-a revărsat frumuseţile sale în abundanţă. E primăvară, de care se bucură toţi, şi cei care se asemănează cu acest anotimp plăcut ştiu a-l şi întrebuinţa în mod bine nimerit. Junii gimnazişti din Cernăuţi sunt cei dintâi care au invitat publicul din capitală şi împrejurimea sa la respirare comună a aerului liber plin de parfumuri naturale”. Cele mai captivante sunt însă, prin simţământul cititorului din secolul XXI de racordare la un eveniment major din viaţa lui Ciprian Porumbescu şi a românilor din Bucovina, articolele despre procesul Arboroasei. Demnitatea românului căruia Austria nu-i poate reproşa ca jignitoare sau periculoasă legătura cu fraţii de dincolo de frontieră şi deopotrivă demnitatea preotului ortodox întruchipate de Iraclie aştern rândurile pe hârtie, surdinizând pentru cititorii „Telegrafului român” durerea şi grija tatălui faţă de sănătatea şi soarta fiului. Cei cinci membri ai comitetului Arboroasei sunt închişi în „detenţionarul de criminali şi băgându-i pre fiecarele din ei, în vestmintele lor clericale, în celule în care se aflau deja închişi câte doi, trei inchiziţi ordinari, adecă hoţi şi tâlhari, ba, cum se zice, chiar şi un ucigaş”, astfel că vocea preotului se înalţă cu putere şi îndreptăţire: „Chiar şi culpabili să fie acei cinci teologi şi clerici: prin ce a meritat clerul întreg, cu mitropolitul său în frunte, ba şi toţi ceilalţi credincioşi ortodocşi, să fie şi ei compromişi şi înjosiţi prin aceea că criminali ordinari văd în mijlocul lor şi împreună cu dânşii la un loc închişi «preoţi», poate în viitor şi chiar proprii lor păstori sufleteşti şi învăţători ai moralului?” Articolele procesului cuprind şi amănunte mai puţin cunoscute, de pildă, pentru judecarea în libertate a acuzaţilor oferta „unui proprietar mare român de la noi din Bucovina” de garanţie financiară, „până chiar şi moşia sa, valorată cu 200.000 fr”, sau conţinutul telegramei incriminatoare adresate „Primariului de Iaşi” şi „care telegramă ar fi sunat: «Societatea Academică Arboroasa din partea detrunchiată a vechii Moldove, esprimă astăzi în ziua centenară a uciderii lui Grigoriu Ghica Vodă (prin turci, ref.) reverenţa membrilor săi memoriei acestui domn decapitat»”, deoarece, cum se ştie, protestase împotriva anexării Bucovinei.
Dintre scrierile istorice, este bine cunoscută „Dezmormântarea Domnitorilor Moldovei în catacombele Mănăstirii Putna” („act prea monumentuos”) publicată în „Gazeta de Moldavia” şi preluată de „Gazeta Transilvaniei” la sfârşitul anului 1856 şi începutul lui 1857, dovadă a interesului larg stârnit de eveniment. Tensiunea relatării subzistă, paradoxal, în acribia descrierii, iar emoţia autorului se transmite şi cititorului. Acesta o trăieşte, de asemenea paradoxal, intensificată de limbajul cu poleieli de vechime, ţinând de vocabular, de topică, fără ca nicio clipă să fie tentat, ca în cazul scrierilor beletristice, să le decupeze şi să le savureze şi scose din context. În alt registru, al cântării, al elogiului, ne rămâne în memorie „Mănăstirea Putna” de care Iraclie a fost puternic ataşat, mândru de iubirea pentru acest lăcaş împărţită cu Ştefan cel Mare, de izbânzile voievodului pe temelia cărora s-a înălţat, de bogăţiile cu care a înzestrat-o, moşii „multe, mănoase şi mari” şi „multe odoare scumpe”, „predilectă” până într-atât, încât aici şi-a făcut „apartamente cu un paraclis personal pentru sine”, în care „în linişte neconturbată îşi făcea devoţiunile sale (…) recreându-şi şi spiritul”, şi aici şi-a înmormântat doi copii şi două soţii şi şi-a dorit locul odihnei de veci. Nobleţea acestei iubiri pentru Putna a ctitorului ei este pusă în lumină, devine scânteietoare sub pana lui Iraclie şi prin apelul la admiraţia şi preţuirea mărturisite de ilustre personalităţi pentru rolul jucat de domnitor în secolul XV în Europa, „un rol de tot mare, binefăcător, glorios şi efectiv pentru creştinitate şi civilizaţiune”, de supremele „instanţe ale bisericii noastre ortodoxe” şi ca o încoronare, în ordinea inimii lui Iraclie Porumbescu, de „imnul Bardului de la Mirceşti (…) pe care îl cântă brava noastră junime academică din toate părţile”.
Într-un fel neaşteptat, lectura scrierilor beletristice ale lui Iraclie Porumbescu, mi-a adus în memorie bucuria cu care am parcurs în adolescenţă „Viaţa lui Benvenuto Cellini scrisă de el însuşi”, ceea ce nu face mai puţin îndreptăţită apropierea de amintirile lui Ion Creangă. „Pronumele meu străin – mântuitor, sau păţania mea cu o calfă călătoare. Un episod din anul 1840”, „Pronumele meu străin – fatal”, „Un episod extraordinar din anul 1841”, „Încă însurat nu fusesem. Un episod ca zece, din anul 1843”, „O răzbunare minunată” îl poartă pe Iraclie, copilandru rămas în grija nimănui după moartea arhimandritului Ghenadie Platenchi şi plecat să-şi continue învăţătura la Lemberg, prin tot soiul de peripeţii. Când naiv şi escrocat, când isteţ şi descurcăreţ, când trăgând din greu la „harabaua cea monstruoasă” cu pene scărmănate, când cu „dar numerar şi munificent”, când profesor de limba română „în toate nopţile de la 12 la 1”, când tovarăş de cameră cu un domn somnambul, „emisar din regatul Poloniei” şi conspirator, când călăuză Domnului Moldovei prin Lemberg, când în închisoare „şease săptămâni”, când însoţitor al capelanului la împărtăşirea unui condamnat la moarte, când oferindu-se voluntar în armată, când întors în Bucovina, la Putna, „cu un călugăr la prins păstrăvi”, când urmărit ca dezertor şi pus în lanţuri, când fugar rănit întors la părinţi în Suceviţa, când cu hainele vândute la un şvab, când la ghicit în cărţi la o „hârcă”, o „băboarnă” „vrăjitoare vestită”, când printr-o „viscolă cu omăt şi frig” pe culmile Feredeului, „măcar că era în luna septembrie”, la peţit fata unui bogătaş, când de poveste cu un preot ce luase parte „la convoiul ce, în anul1786, aduse la Suceava moaştele sf. Ioan cel Nou de la oraşul Jaleva în Galiţia”, când preparator într-un sat de munte la copiii unui „preot calare” şi fără cuvânt, când ajutat să-şi termine şcoala de un „bun şi nobil bărbat”, fost paj la un pretendent „de tron al Poloniei”, când cu studiile de filosofie încheiate la Cernăuţi”, când întâlnindu-şi aleasa în „holdă” secerând şi cântând, Iraclie îşi antrenează cititorul într-o sarabandă de aventuri, pericole şi întâmplări fericite, răsplătindu-l cu o minunată lectură. Ca şi la Ion Creangă şi Benvenuto Cellini, cele povestite sunt retrăite creator, cu un talent literar care amână, atunci când există, întrebarea despre exactitatea faptelor puse pe hârtie. Simţul ritmului naraţiunii, descrieri, portrete – „Era numa-n cămaşă, dară cam lungă, deşi nu cam de ieri, de alaltăieri schimbată; descins, desculţ, cu neexprimabilele suflicate până la meridianul pulpelor şi cu capul gol, părul şi barba în ţinută republicană, ca să nu zic nihilistă…”, o anume sonorizare a relatării – „un duruit aici puternic cu lanţurile”, „lanţurile zuruiau necontenit”, un onomatopeic „ptiui! ptiui” al aceluiaşi personaj „în ţinută republican”, „lucru ce, după cât observai, făcea el întotdeauna când gândea ceva…”, „sonurile argintii ale cântării” fac din părintele Iraclie Porumbescu un scriitor adevărat. Mai mult, aşa cum spunea Leca Morariu, chiar „părintele literaturii bucovinene”.
În lunga listă de mulţumiri din încheierea „Notei asupra ediţiei”, cunoscutul, valorosul cercetător literar dr. Liviu Papuc, laureat, între altele, al Marelui Premiu „Bucovina” al Societăţii Scriitorilor Bucovineni (SSB), îşi exprimă gratitudinea faţă de soţia, Olga Iordache, şi de colegii de redacţie „convorbiristă” Cassian Maria Spiridon, Mircea Platon, Dragoş Cojocaru, Marius Chelaru, „care au rezistat eroic puhoiului de porumbesciene revărsat de noi cu obstinaţie”. Îl înţeleg pe deplin, nevoia comunicării şi altor degustători de literatură a deliciilor lingvistice atât de numeroase din limba lui Iraclie Porumbescu este aproape irepresibilă. Este şi bucuria acestor expresii, sintagme un motiv pentru lectura „Scrierilor” lui Iraclie Porumbescu la cei 200 de ani de ani de la naşterea preotului şi scriitorului român, a părintelui lui Ciprian Porumbescu, pe care îi vom sărbători pe 9 martie 2023. Bucurie a lecturii care, o cred din toată inima, ar trebui trăită şi ca o nobilă datorie de către toţi membrii SSB şi aspiranţii la onoranta apartenenţă la Societatea Scriitorilor Bucovineni.
Comentarii