Oraşul

Un citadin prin excelenţă, dacă îl percepem corect, mai ales rădăuţean, bucureştean, parizian şi nu în cele din urmă sucevean, scriitorul Matei Vişniec îşi explică astfel, în franceză, o imagine recent postată pe Instagram: „Oraşul ne ascunde în mod evident multe lucruri…”. În imagine, un panou care acoperă parţial peretele de jos al unei clădiri; desenat pe panou, un copil cu aspect asiatic, ghemuit, dă să ridice o pânză pe care doar schiţate în griuri sunt solul şi cerul, spre a picta dedesubt, în culori aprinse, altceva. Pe colţul clădirii, o tăbliţă asemănătoare ca formă şi culori cu cele din Bucureşti ne provoacă să ştim, chiar dacă privim poza de foarte departe, de la Suceava, „unde suntem”: undeva în zona malului stâng al Senei, pe Rue de Julienne din arondismentul 13 din Paris. Mai departe, dacă eşti foarte curios, poţi afla bunăoară că strada s-a croit îndată după 1600, dar că pe-acolo va fi fost o mănăstire de la 1200; în fine, ca să zicem aşa, că acolo poţi ajunge cu patru linii de autobuz, dar poate mai bine folosind magistrala 7 de metrou.

Şi-mi zic că, de ce nu?, „povestea” de mai sus se poate potrivi inclusiv Sucevei, care nu demult a marcat 635 de ani de la atestarea documentară a cetăţii. Se spune că de trecut poţi fi sigur, că viitorul e incert. Altfel, în genere, dincolo de câteva repere istorice (chiar mitizate…), nu ştim prea multe despre Suceava care a fost. Dar şi de noi depinde ca după drapul istoriei şi cel al zilei de azi – pe care nu puţini îl văd cenuşiu – să întemeiem oraşul de mâine.