50 de ani

Deunăzi, într-o seară, pe nepregătite, m-a nimerit, m-a prins pe WhatsApp. Uite-aşa, de curios, de curiozitate cumva împărtăşită, am stat de vorbă mai bine de un ceas – ceea ce nu-mi este în fire! – cu o, ca să zic aşa, cunoştinţă de-acum aproape trei decenii. Mai întâi m-a chestionat dacă am parale şi dacă nu-s bolnav (i-am dat răspunsuri vagi). Apoi, dacă am ştiinţă despre cunoştinţele noastre comune – dacă se descurcă în ce priveşte paralele, dacă nu-s bolnave, dacă n-au murit (i-am furnizat încă alte răspunsuri vagi). Apoi ce gânduri de viitor am – dacă mizez să fac parale, dacă mi-e să mă ţin sănătos şi să nu crăp curând (i-am furnizat alte şi alte răspunsuri foarte vagi). După care, străduindu-mă să mă impun, am întrebat la rându-mi şi-am aflat că şade pe lângă Milano, că lucrează (mi-au părut secrete activitatea şi branşa; poate că-n serviciile naţionale, dacă nu în alea europene) şi câştigă de-mi dă clasă (era convins de asta, deşi nu s-au enunţat cifre). Finalmente e dall’inizio, mi-a declarat cu oarece opinteli, dar, altfel, cu foarte muzical accent, că, deh, a trebuit (încurcătură de-o obligaţie la nuntă) să treacă prin ţară în august trecut, inclusiv atunci consolidându-şi convingerea că „voi, românii, aţi rămas în urmă cu cel puţin 50 de ani”. Enunţ la auzul căruia am ales să mă relaxez; brusc, am devenit cu juma’ de secol mai tânăr. Ce dacă şi mai inocent!?