Nu cred că aş putea reprezenta una dintre cele mai indicate şi autorizate voci (mă refer la specializarea profesională) care să-şi expună un punct de vedere sau mai multe, în legătură cu problema care se referă la zootehnia judeţului Suceava şi care înregistrează astăzi un regres vizibil în raport cu ceea ce a fost cândva (şi nu chiar aşa de-mult), cu tradiţia locurilor şi dragostea gospodarului bucovinean faţă de animalele sale din bătătură şi, totuşi…
Şi, totuşi, ca fiu de ţăran, născut, cum se spune, „în brazdă”, am rămas de mic copil un iubitor al animalelor, pasionat chiar de unele specii, dincolo de cele de companie – febleţea, mai ales, a orăşenilor. Ca urmare, oricât de perseverent aş fi în legătură cu preocupările mele de ordin tehnico-ştiinţific din alte domenii şi, mai ales, din specialitatea mea, nu pot renunţa, pensionar fiind şi locuind în cea mai mare parte a anului în mediul sătesc, la cele câteva animale mai mici sau mai mari care, aşa cum spuneam şi altă dată în scrierile mele, fac parte din viaţa mea. Dar, spre dezamăgirea mea, uitându-mă involuntar în curţile (ogrăzile) vecinilor mei – fii de ţărani get-beget, cum se spune –, constat că au dispărut spaţiile destina-te animalelor, iar, în cele mai multe cazuri, chiar şi ce-le pentru păsări. Mulţi şi-au pavat curţile, inclusiv cu gresie în diferite culori şi nu totdeauna dispun de o grădină pentru zarzavat, ducându-şi viaţa cu venituri din alte sectoare socio-economice din ţară dar, mai ales, cu câştigurile realizate în ţările occidentale, unde migraţia românilor este în plin progres. Nivelul civilizaţiei, exprimat prin construcţia de locuinţe dotate cu întreaga gamă de instalaţii utilitare (apă, canal, căldură, electricitate etc.), este în creştere în acele zone în care, altădată, oamenii aveau prioritare problemele de zootehnie – e drept, de nivel medieval, dar cu care îşi satisfăceau cerinţele vieţii: hrană, îmbrăcăminte şi mediul adecvat, printr-un anume adăpost.
Mi-aduc aminte că, nu cu prea mulţi ani în urmă, într-un sat component al comunei Adâncata din judeţul Suceava, era vara, la păşunat, pe islazul comunal, o cireadă de aproximativ 200 capete de bovine. Astăzi, au mai rămas doar câteva…, întreaga suprafaţă păşunabilă fiind concesionată pe criterii nu ştim de cine stabilite doar câtorva oieri şi gospodari, dintre care unii au renunţat pe parcurs la creşterea animalelor domestice (simulând cel mult activitatea ca atare pentru a beneficia de subvenţii) şi în special a vacilor de lapte.
Prin extensie, este de presupus că situaţia este cam aceeaşi în tot judeţul şi, atunci, de unde lapte domnilor guvernanţi, care aţi declarat că judeţul se confruntă cu o penurie a laptelui (de bovine, se înţelege)?
Cât de atractivă mai poate fi astăzi meseria de crescător de animale (mic fermier), când procesatorii de lapte plătesc maxim 2 lei/litrul, iar un balot de fân cu masa de 25-30 kg costă 20 lei? Oricâte întrebări i s-ar pune actualului ministru al Agriculturii, ca şi predecesorilor lui şi oricât de sofisticate şi uneori tendenţioase (acuzatoare) ar fi acestea, situaţia este destul de gravă, cu deosebire la trecerea anotimpului rece (iernarea – stabulaţia forţată a anului 2022 – 2023), dată fiind seceta prelungită din vara anului 2022 şi în faţa căreia ne-am dovedit a fi cu totul neputincioşi. Ne sperie preţul de 5 – 8 lei/litru de lapte atât cât a început a se cere pe piaţa liberă? Nu-i prea scump încă, dacă e să ne gândim că ţăranul român, încet, încet, nu mai este ţăranul tradiţional de altădată. Munca în zootehnie este o muncă non-stop, o muncă într-un sector cu „foc continuu”, iar dacă avem în vedere micul fermier, acesta este un „rob”, un „sclav” al animalelor sale. El nu-şi poate permite, decât în cazuri excepţionale, un concediu într-o staţiune de munte, să zicem, sau pe litoralul mării. Şi, atunci, fireşte, cu cât îi evaluează societatea munca? Dacă mai există pe ici pe colo ţărani cu mentalitatea de altădată, aceştia fac o agricultură de subzistenţă (la limita de supravieţuire). Eventualele sale plusuri de recoltă, din producţia vegetală, faţă de nevoile personale ori animalele ce-i prisosesc nu prea au căutare pe piaţa internă, fiind dur concurate de supermarketurile ce lucrează cu mărfuri din import, pe care le valorifică la preţuri mai mici, iar cumpărătorul, fireşte, se duce acolo unde preţurile sunt mai convenabile, deşi sub aspectul calităţii problemele sunt discutabile.
Aducerile aminte dintr-un trecut nu prea îndepărtat mă situează într-o discuţie pe care, întâmplător, am avut-o cu directorul unei societăţi de colectare şi procesare a laptelui provenit de la crescătorii de animale (ferme mici cu 2-3 capete de vaci cu lapte). Discuţia avea loc pe platforma unei fabrici (secţii) de preparare a caşcavalului. Într-un context absolut amical, i-am relatat acestuia că ţăranii din satul meu, crescători de vaci cu lapte, sunt nemulţumiţi de preţul de 0,60 lei/litru de lapte, atât cât societatea plătea, la vremea aceea, laptele colectat. Ca urmare a nemulţumirii exprimate de mine în numele crescătorilor de animale(?), interlocutorul m-a întrebat din ce localitate rurală sunt, afirmând că, începând cu ziua următoare, cisterna care colectează laptele din respectiva localitate nu va mai deranja centrul de colectare, urmând a fi şters din activitatea societăţii!
În acelaşi timp, am fost invitat mai la o parte, în curtea fabricii, şi mi s-au arătat lactocisterne cu marca „Olanda”. Era lapte achiziţionat din import cu 0,25 lei/litru, cu mai mult de două ori mai ieftin decât cel produs de fermierii din ţară. Complet dezarmat şi dezamăgit, n-am pus la îndoială informaţia interlocutorului meu dar, din curiozitate, l-am întrebat: oare cum îşi permit olandezii să vândă la un asemenea preţ laptele produs (mă gândeam la calitatea acestuia privind procentul de grăsime)? Mi s-a răspuns că, din punct de vedere calitativ, laptele importat este echivalent cu cel autohton, dar că firmele producătoare olandeze primesc, din bugetul statului lor, subvenţii de cca. 5-6 ari sau mai mult, în raport cu valoarea de export a litrului de lapte!(?). Aşadar, suntem concuraţi la noi acasă, neloial, printr-o politică de dumping care are drept consecinţă actuala situaţie a zootehniei din Bucovina şi, probabil, din întreaga ţară.
Recenta măsură de a creşte cu 0,50 lei preţul litrului de lapte este cu totul nesemnificativă. Problema furajării şi a costului acesteia este, cel puţin pentru timpul actual, o problemă acută în domeniul zootehniei. Cu un litru de lapte abia dacă poţi cumpăra 1,5 kg de tărâţe de cereale (grâu, secară etc.), iar resturile vegetale, în dese cazuri, sunt sortite focului (ne referim prioritar la cocenii sau strujenii de porumb, cum se mai denumesc). S-a introdus treieratul porumbului din lan care toacă aproape irecuperabil cocenii (strujenii) pe sute şi mii de hectare şi cărora fie că li se dă foc, fie că sunt încorporaţi în sol ca îngrăşământ natural. La toate acestea se adaugă, aşa cum menţionam într-o intervenţie precedentă la ziar, că s-a răspândit folosirea porumbului (în ştiuleţi) drept combustibil pentru microcentralele de producere a căldurii şi apei calde din locuinţele cetăţenilor cu stare materială bună din mediul rural.
Justificarea acestei anomalii cu iz de adevărată crimă (să-ţi dai foc la hrana ta!) constă în faptul că, la un moment dat, lemnul de foc (biomasa!) este mai costisitor decât porumbul devenit plantă industrială energetică!(?). În acelaşi context, fiind vorba despre furajarea animalelor domestice pentru lapte şi carne, este de observat că, dacă pentru om există organe ale statului care se ocupă de „protecţia consumatorului”, în domeniul protecţiei animalelor, sub aspectul furajării, nu există nicio responsabilitate.
Aşa se explică faptul că unii comercianţi vând tărâţe de cereale în amestec cu stuful măcinat ori chiar cu rumeguşul unor specii lemnoase, rezultat din procesul de prelucrare mecanică a lemnului (fierăstraie circulare, banzeghe etc.).
Cine răspunde la un moment dat de calitatea şi eficienţa medicamentelor de uz veterinar? Cum este supravegheată starea de sănătate a animalelor domestice? Doar prin incinerarea suinelor afectate de pesta porcină africană?
Mă adresez pe această cale celor cu puterea de decizie locală şi centrală şi, în mod deosebit, celor care bat moneda industriei turistice a judeţului. Nu poţi deveni un pol al turismului românesc, fără o solidă bază materială pe care ţi-o oferă agricultura, pomicultura, zootehnia, silvicultura şi mediul hărăzit de Dumnezeu.
Răscolindu-ne din nou amintirile, cei mai în vârstă îşi amintesc că după instalarea guvernării comuniste în România, prin anii 1950, se afirma, oficial, că baza economică a construirii socialismului în ţara noastră este „industria grea cu pivotul ei – industria constructoare de maşini”.
Când, pe parcursul a nu prea mulţi ani, s-a dovedit că, în relaţiile internaţionale şi, respectiv, pe piaţa internaţională a produselor industriei grele, România nu prea are multe şanse de prosperitate decât într-o proporţie relativ redusă (în mode deosebit utilaj petrolifer), s-a trecut la schimbarea paradigmei: baza economică a făuririi socialismului în România este „industria extractivă şi agricultura”. Era „era luminii” a lui Ceauşescu, când agricultura s-a bucurat de cea mai mare atenţie ca mijloc de achitare a datoriilor statului român, urmare a împrumuturilor făcute de la băncile statelor europene, pe parcursul anilor. Punându-se un accent deosebit pe exportul produselor agro-zootehnice, populaţia ţării a fost supusă unui regim deosebit de auster privind alimentele de bază, stimulându-se cu premii substanţiale lucrătorii din agricultură, mai ales a celei de stat, care au realizat şi depăşit „sarcinile de export”.
Cu astfel de măsuri, calificate „genocid” de cei implicaţi în evenimentele de la finele anului 1989, România şi-a achitat datoriile externe, potrivit comunicatelor oficiale din vara anului 1989.
Din păcate, relaxarea aşteptată de populaţia ţării, urmare a acestui succes, n-a venit, iar aceasta a contribuit esenţial la moartea cuplului, considerat dictatorial, Nicolae şi Elena Ceauşescu. Este de observat că bogăţia solului (agricultura şi zootehnia) şi, parţial, a subsolului, a condus la realizarea independenţei economice a ţării pe care şi-a dorit-o Ceauşescu la vremea respectivă, dar pe care a plătit-o scump prin moartea sa.
Astăzi, însă, este un lucru ştiut: cu un strat de cernoziom în medie de 15 cm şi ocupând locul 5 ca fertilitate, dintre cele 27 de state ale UE, România importă produse alimentare pentru hrana populaţiei într-un procent incredibil: peste 70%! Iar noi, bucovinenii, ne tot fălim şi lăudăm cu industria turistică găsindu-i, printre altele, domiciliul contelui-vampir Dracula în Munţii Călimani, spre a deveni mai atractivi pentru turiştii străini.
Ce se poate face pentru eradicarea acestor stări de lucruri? Este o întrebare la care trebuie să răspundă guvernanţii noştri care, în curând, nu vor mai putea ocoli subiectul.
Viitorul domeniului, în sensul soluţionării problemelor zootehniei, este incontestabil legat de formele asociative, de ferme mai mari ori mai mici, în funcţie de „soiul” animalelor, de complexe de porci şi păsări (pe care tocmai le-am lichidat în mare parte), amplasate în afara spaţiilor de locuit ale oamenilor. S-ar mări în acest fel eficienţa domeniului şi atractivitatea pentru cei ce se califică în acest domeniu, iar placarea cu gresie a spaţiului în care locuiesc oamenii s-ar justifica ca o dorinţă de creştere a calităţii vieţii.
Astăzi, însă, preţul produselor alimentare de strictă necesitate, la ora actuală, se află într-o creştere galopantă, astfel că veniturile celei mai mari părţi din populaţia României nu pot acoperi cheltuielile zilnice. Staţionând în starea actuală, toate festivalurile şi festivismele se vor reduce de la sine, iar noi va trebui să ne adaptăm consumului de gândaci, lăcuste şi alte insecte considerate comestibile, aşa cum mai în glumă sau mai în serios se vorbeşte în lume.
Să fie, oare, într-adevăr, un preludiu al Apocalipsei de care vorbeşte Biblia?
ROMULUS SFICHI
Comentarii