Peripeţiile unui zbor peste Oceanul Atlantic către Argentina, Ţara de la poalele Anzilor

Cu mulţi ani în urmă, Agenţia Naţională Sanitară Veterinară Bucureşti m-a delegat să o reprezint în Argentina pentru acreditarea unor unităţi de industrie alimentară, abatoare şi antrepozite frigorifice în vederea importului de carne de bovină. Ţara de la poalele Anzilor este recunoscută ca fiind o mare producătoare de carne de bovină, de bună calitate. Mă aflam în aeroportul Amsterdam împreună cu directorul general al societăţii SC FACOS SA Suceava, aşteptând să ne îmbarcăm într-un Boeing, proprietatea firmei olandeze KLM pentru a călători la Buenos Aires, capitala îndepărtatei Argentina.

Avionul spre care ne îndreptăm este un adevărat gigant al văzduhului, capabil să transporte 400 de pasageri. Şiruri interminabile de călători se perindă la urcare, aidoma intrării într-o sală de spectacol. Justificat mă întreb: oare unde încap atâţia oameni?

Este ora 19. Motoarele turate scot un geamăt prelung. Aeronava greoaie se desprinde încet, încet de pista betonată, înălţându-se deasupra apelor reci ale Mării Nordului. În traseul nostru survolăm coasta de vest a Franţei şi Spaniei, depăşim ţinuturile nord-vestice ale continentului african, iar apoi ne adâncim în imensitatea Oceanului Atlantic, o statură imperială, un adevărat monarh al planetei, creaţie ce continuă la nesfârşit… Orele par lungi, extrem de obositoare, atunci când pluteşti deasupra oceanului. Pe nesimţite, mantia nopţii învăluie tăcută atmosfera încăperii. Zgomotul monoton, uniform produce un efect hipnotic pasagerilor. Majoritatea sunt somnolenţi, unii dorm liniştit. Din când în când, lumina obscură din încăperea avionului este fulgerată de ecranele televizoarelor care indică direcţia şi coordonatele de zbor. Plictisit, cu ochii lipiţi de fereastră, caut în negura nopţii un reper, un indiciu cât de mic, ceva care să-mi ofere certitudinea mişcării în spaţiu. Totul pare încremenit. Trăiesc senzaţia priveliştii dintr-un planetariu. Sunt suspendat, undeva printre stele, adevărate cristale, într-un infinit celest, atât de albastru şi rece. Sub noi se aşterne un hău incomensurabil, iar în acest abis de cleştar, neliniştile Oceanului Atlantic domină împărăţia nevăzută. În suflet trăiesc un sentiment de covârşitoare singurătate. Sunt atât de vulnerabil, un grăunte microscopic de polen aflat în bătaia vânturilor. Îmi revin în minte cuvintele lui Jean Paul Sartre, părintele existenţialismului francez: „În împărăţia strălucitoare a valorilor, suntem singuri, necruţători de singuri…”. Mă întreb, oare ce-i viaţa? Scânteia efemeră izvorâtă dintr-un blitz fotografic, în noaptea întunecată a eternităţii.

Au trecut 9 ore de când plutim deasupra întinderilor oceanului. Pe ecranul televizoarelor, apar în sfârşit înscrise localităţile Cayenne, Natal, Recife, Salvador… Am ajuns deasupra ţărmurilor continentului Americii de Sud. Raze irizante de lumină se strecoară timid prin ferestrele aeronavei. Zorii dimineţii. La răsărit o privelişte fascinantă, ireproductibilă. În acuarela orizontului se dezmiardă toate curcubeele lumii şi ele se topesc în unul singur. Este mirific, peisajul devine ireal, venit de undeva din perenitatea timpului.

Monitoarele indică altitudinea de 11.000 de metri şi cu litere majuscule, ţinutul „Belo Horizonte”.

Neliniştile, emoţiile, înfricoşarea trăită în taina lungă a nopţii încep să mă părăsească… Încrederea, bucuria vieţii, pătrund în mine, în fiecare fibră, în fiecare celulă a corpului.

Aeronava noastră survolează acum ţinuturi braziliene. În dreapta rămâne impenetrabilul Matto Groso, plămânul verde al planetei, iar noi zburăm spre Sao Paolo, al doilea oraş ca mărime în Brazilia, după capitala Rio de Janeiro. Aterizăm pe aeroportul Sao Paolo, pentru completarea rezervelor de carburanţi, urmând ca imediat să continuăm zborul.

 Surpriză însă, după câteva minute: membrii echipajului însoţiţi de mecanicii din aeroport, se urcă pe aripi, verifică motoarele, gesticulează. Un du-te vino în jurul avionului. Comandantul echipajului comunică, deficienţe majore fac imposibilă continuarea zborului la Buenos Aires. Coborâm neliniştiţi în aeroport. După cca 5 ore, suntem preluaţi de firma braziliană de transport „Jarig” care pune la dispoziţie tot un avion Boeing.

 A sosit momentul decolării, luăm altitudine 11.000 de metri şi ne îndreptăm spre Buenos Aires. Peste 3 ore vom ajunge în capitala Argentinei. În dreapta se creionează relieful muntos al Anzilor Nordici, iar în stânga, eternul, familiarul deja Ocean Atlantic. Plutirea lină a aeronavei, cu care ne obişnuisem, începe să fie marcată de trepidaţii, la început neînsemnate. Stewardesele, disciplinate împing măsuţe pe rotile, oferindu-ne cina. Afişează un zâmbet protocolar. La scurt timp însă în plutirea aeronavei intervine ceva… Amplitudinea trepidaţiilor creşte dramatic. Ne aflăm deasupra ţinuturilor Uruguayului. Colosul aerian începe să scrâşnească din articulaţiile sale, urmează un zgomot asemănător unui trosnet…

Starea noastră de spirit este greu de descris. Mesele cu cina se rostogolesc pe podea. Stewardesele cad peste ele, unele pe scaunele pasagerilor. Panicaţi, căutăm cu febrilitate centurile de siguranţă. Suntem incapabili să realizăm ce se petrece. În acele fatidice momente m-a fulgerat imaginea familiei şi regretul că nu voi putea fi recuperat din aceste atât de îndepărtate locuri.

Desigur, a fost o reflecţie naturală, atavică.

Tensiunea pasagerilor din aeronava pierdută în „jocul întâmplării” cunoaşte cote paroxistice.

Dar, ca întotdeauna – şi dea bunul Dumnezeu să existe mereu un „dar” –, ne trezim la un moment dat într-o linişte inimaginabil de profundă. Continuăm să fim. Existăm. Boeingul şi-a revenit pe linia de plutire. Observ indicatorul de altitudine, 8.500 metri. În căderea noastră am pierdut peste 2.000 de metri. Stewardesele îngrijorate ridică măsuţele, culeg tacâmurile împrăştiate pe jos şi se retrag grăbite, jenate pe uşa din spaţiul de serviciu. Ideea cinei a fost abandonată. Majoritatea pasagerilor trăia o acută senzaţie de vomă. Nimeni nu mai îndrăznea să-şi părăsească scaunul. Încet, încet sufletul se umple de speranţă… Ce dulce este speranţa, o candelă care luminează veşnic sub colbul trecerii anilor, destinul fiecăruia…       Numai moartea este cea care stinge flacara speranţei…

Palizi, obosiţi, unii răniţi, aterizăm după aceste ore de coşmar pe aeroportul din Buenos Aires. Prima rugăminte adresată ghidului a fost aceea de a-mi oferi posibilitatea procurării unui obiect de cult. De la un aşezământ religios am primit o statuetă metalică cu imaginea lui Isus Hristos, răstignit. Nu m-am despărţit de ea, purtând-o în buzunarul de la piept până la reîntoarcerea acasă.

 Însoţit de medicii veterinari de la SENASA, organismul veterinar naţional argentinian similar cu Agenţia Naţională Sanitară Veterinară de la Bucureşti, am vizitat numeroase unităţi de referinţă ale industriei alimentare din Argentina.

 Reîntoarcerea de la Buenos Aires la Bucureşti a fost lipsită de neprevăzut. Cineva m-a atenţionat că statueta reprezintă o lucrare catolică. Pentru mine Divinitatea înseamnă „Unicitate”.

 Un titan al gândirii, filozoful german Hegel, cel mai profund dialectician al tuturor vremurilor, cu două secole în urmă afirma: „Dumnezeu este unic, el este Spiritul Universal, baza tuturor fenomenelor din natură şi societate”.

La sfârşitul lunii ianuarie 2009, o informaţie terifiantă a ocupat paginile ziarelor şi programelor de ştiri. Cursa aeriană de la Rio de Janeiro – Brazilia la Londra – Anglia, un Boeing 737 cu 170 de pasageri, s-a prăbuşit în apele oceanului Atlantic. Nu există supravieţuitori şi nu se cunosc cauzele cumplitului accident. După două săptămâni de căutări s-au recuperat din apele reci ale oceanului doar 50 de victime. Este greu să zugrăvesc starea mea de spirit. Conştientizam dramatismul imaginilor prin care au trecut acei nefericiţi pasageri condamnaţi de către destinul implacabil. Accidentul aviatic nici până astăzi nu a fost elucidat.

Nu după multe zile, prin luna februarie sau martie 2009, eram invitat la un eveniment fericit în viaţa familiei unor prieteni, botezul nepoţelului. Bucurie, multă veselie, urări de „La mulţi ani!”… La un moment dat am simţit nevoia imperioasă ca să mă desprind câteva minute din veselul anturaj. M-am izolat pe terasa casei. Gândurile mele se învălmăşeau. Trăim o existenţă tragică în tenebrele unei vieţi ilogice şi anormale clădită însă pe o logică normalitate.

Nimic nu este întâmplător. Destinul în substanţa sa are două componente care coexistă într-o logică perfectă, fatalitatea şi implicit moartea, iar cealaltă este nobila lucrare a naşterii şi perpetuării vieții. Cu patru secole în urmă filozoful Giordano Bruno scria: „naşterea înseamnă moarte, moartea o nouă naştere, iubirea înseamnă ură, iar ura în definitiv iubire”.

 Zilele trecute la Biserica „Naşterea Maicii Domnului”, din Suceava, dl. preot dr. Viorel Ioan Vârlan spunea: „cea mai mare tragedie nu este moartea, ci uitarea”. Cât adevăr îmbracă această reflecţie de o inexprimabilă profunzime. Vă reproduc o maximă latină: „Memento mori!” – gândeşte-te că eşti muritor… Semantica ei ne îndeamnă la decenţă, atâta timp cât existăm şi aceasta este adevărata măsură în calea blestemului uitării.

 Medicul austriac Konrad Lorenz, laureat al Premiului Nobel pentru studiile sale privind comportamentul animalelor, în lucrarea „Agresivitatea, istoria naturală a răului”, concluzionează cel care cunoaşte cu adevărat animalele este capabil să cuprindă caracterul unic al omului.

 Acum, când pelerinajul vieţii mele a ajuns la ultimul deceniu, bineînţeles – dacă „Domnul în gratitudinea Sa mai îngăduie” mă întreb: oare sunt vrednic să-I mulţumesc?

Dr. MIRCEA BILIUS,

medic primar veterinar,

diplomat in pshihopedagogie specială

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI