După cărţile cernăuţenilor Grigore Crigan – „Cea mai curată lacrimă a noastră. Interviuri, tablete şi articole”, Cernăuţi, Misto, 2009, Vasile Tărâţeanu – Elena Condrei, „Arheul eminescian la Cernăuţi. Interviuri cu acad. Vasile Tărâţeanu”, Editura Geea, Botoşani, 2017 -, precum şi a odesitului Vadim Bacinschi – „Argus şi slugile sale (Cei care au făcut să moară Eminescu)”, Editura Serebia, Chişinău, 2019 -, iată că din mijlocul românilor înstrăinaţi în Ucraina, ne vine o nouă apariţie editorială (mult aşteptată în sudul Bucovinei!), a cunoscutei jurnaliste şi scriitoare Maria Toacă, „Veşnic adăpost al fiinţei noastre”, Misto, Cernăuţi, 2022, publicată în colecţia Biblioteca Societăţii „Golgota” a Românilor din Ucraina, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. Mult aşteptată, deoarece Maria Toacă scrie şi publică de câteva decenii despre Eminescu în „Zorile Bucovinei” Cernăuţi, „Crai nou” Suceava şi în alte ziare şi reviste, fără să se grăbească să-şi adune relatările, interviurile, tabletele într-o carte, simţind nevoia ca mai întâi să-şi limpezească răspunsul personal despre însemnătatea şi rolul lui Eminescu în rândul celor care l-au primit moştenire de la părinţii stinşi din viaţă cu sentimentul că după Al Doilea Război Mondial au fost părăsiţi, lăsaţi în voia sorţii de fraţi, de însuşi neamul lor.
Nu este vorba, aşadar, despre un Eminescu luat alinător în cărţi şi romanţe cu bagajele de iubitori ai săi alungaţi de un regim care le punea libertatea în pericol sau plecaţi în zările lumii în căutarea unei vieţi salvatoare, sub aspect material, pentru familiile lor, ci de un Eminescu rămas lângă ei, lângă românii de pe pământul lor înstrăinat de politici şi de istorie, când însăşi Ţara Mamă le-a dat sentimentul neputinţei de a-i ocroti şi nu o data chiar pe acela, tragic, al indiferenţei faţă de prezentul şi viitorul lor. Astfel că pentru românii din Cernăuţi, spune cartea Mariei Toacă, Eminescu nu este doar marele poet al românilor care a trăit, a făcut şcoală, a devenit şi s-a descoperit poet în Cernăuţi, spirit dăinuitor în locurile în care şi-a purtat paşii, este mai mult, esential altceva: este deopotrivă cu aerul pe care îl respiră, cu limba română limba maternă, cu conştiinţa identităţii lor româneşti, poartă, scară spre partea superioară a umanităţii noastre. Unitatea lor, câtă mai este, câţi mai sunt se înzideşte permanent în jurul amintirii amintirilor despre el, în biografia şi creaţia sa. Este zguduitor, copleşitor acest Eminescu Mântuitor, cu adevărat „o Biblie lucrătoare”, cum îl numea Mihai Cimpoi, despre care depun mărturie cele peste trei sute de pagini ale cărţii Mariei Toacă, cum spuneam, cu totul altfel, pentru că vine dintr-o lume cu totul altfel, „din nordul nostru sărăcit şi năpăstuit de toate nevoile pământului”. Din mijlocul unora din cei mai urgisiţi români în ultima jumătate a secolului trecut şi, cu siguranţă, al celor mai încercaţi în acest prim sfert al secolului XXI.
Surghiuniţi, înfometaţi, românii Uniunii Sovietice l-au avut pe Eminescu sprijin sufletesc, credinţă. „După ce am publicat, povesteşte Maria Toacă, întreaga epopee a pătimirilor pe care le-a suportat în anii copilăriei sale în exilul siberian, Aurora Bujeniţă din Mahala mi-a mărturisit cel mai important detaliu, pe care îl păstra în suflet ca pe o lumină ocrotitoare: «Mama ne cânta, după rugăciunea de seară, „De ce nu-mi vii”, „Mai am un singur dor…” şi alte poezii de Eminescu. Cânta şi plângea, iar eu cu frăţiorul, prea mic ca să înţeleagă ceva, adormeam cu gândul la tata, condamnat ca şi noi să-şi ispăşească păcatul că ne-am născut români, dar în alt lagăr, despre care nu ştiam nimic»”, iar la o întâlnire cu victimele regimului Stalinist, un bărbat din Herţa îi spune că a auzit prima dată de Eminescu în Siberia, învăţându-i poeziile de la mama sa, mărturisire multiplicată în memoria atâtor altor supravieţuitori ai deportărilor acelor timpuri îngrozitoare.
Loviţi în dreptul instruirii în limba română de legile ultimilor ani, după ce au fost descurajaţi de accesul la cartea în limba română (inexistentă în librării), românii din Ucraina, cernăuţenii găsesc reazem tot în Eminescu. Astfel, de-şi, admite „o doză de mascaradă în strânsurile de două ori pe an (la 15 ianuarie şi 15 iunie) lângă monumentul Poetului, cu declaraţii patriotice şi mărturisiri de credinţă faţă de neam, limbă şi ţară”, balanţa inimii Mariei Toacă înclină în cele din urmă în favoarea lor, găsind că totuşi „e bine şi frumos când, de două ori pe an, se cântă, se recită, se vorbeşte cu voce tare româneşte, în inima Cernăuţiului. Poate în România nu-i mare lucru, însă la Cernăuţi e cu totul altceva. Și-apoi, adunaţi la Eminescu, ne mai privim şi noi faţă în faţă, simţind acel duh al comuniunii sufleteşti, care-i izvorul adevăratei bucurii pentru om”.
Considerând trecerea la grafia latină asemenea căderii zidului Berlinului, Maria Toacă identifică şi o ameninţare la adresa Poetului, brusc adus sub ochii cititorilor din nordul Bucovinei ca „«naţionalist», «antisemit», ba deopotrivă şi…«cosmopolit»”. Fără să respingă interesul acestor studii, articole „ce tratează multilateral şi controversat creaţia, anii de viaţă şi de suferinţă ai celui mai mare poet al românilor”, Maria Toacă este tranşant pentru un Eminescu nemijlocit, un Eminescu al poeziei şi al publicisticii, al vieţii sale, de aceea îi citeşte şi reciteşte atât de des versurile, articolele, de aceea se întreabă, în ajun de Crăciun, oare câte cărţi de poveşti, de poezii de Eminescu se găsesc între darurile Moşului, evocând-o pe bunicuţa din Colicăuţi care a plecat să-şi revadă fiica stabilită în America, ducându-le nepoţilor „cele mai scumpe daruri (…) – o carte cu Sfânta Scriptură în limba română şi câteva volume de Eminescu”.
Există apoi nenumărate asemănări, observă Maria Toacă, între viaţa românilor sub străini din vremea şi scrisul lui Eminescu şi a urmaşilor lor de pe pământul înstrăinat, care generează o lectură a publicisticii sale ca o lamă de cuţit pe răni nevindecate: „Nu mă întreb ce ar scrie astăzi Eminescu despre soarta Bucovinei, căci tot ce a scris cu un secol şi jumătate în urmă e ca şi cum ar fi scris despre ziua de azi”.
Această atât de aparte, de vitală relaţie cu Eminescu în Cernăuţi şi în regiunea Cernăuţi din Ucraina s-a construit şi prin starea de luptă care i-a ţinut pe români mereu aproape pentru recunoaşteri, drepturi identitare trăită direct sub flamura lui Eminescu: lupta pentru un monument Eminescu după dispariţia în anii 40 al celui din centru oraşului, pentru plăci comemorative cu înscrisuri corecte în spaţii, locuri care îi evocă prezenţa, pentru refacerea Capelei Mitropoliţilor şi a mormintelor unor personalităţi, a unor români de seamă din cimitirul vechi, cea mai lungă prilejuind-o întâi eliberarea de chiriaşi şi acum visul reconsolidării Casei Aron Pumnul şi amenajarea acesteia în mult dorita Bibliotecă Eminescu. Din păcate, „au mai rămas câţiva visători, luptătorilor pierzându-li-se irevocabil urma”, constată cu amărăciune Maria Toacă, smulgându-se din tristeţe doar când şcolari din întreaga regiune, chiar şi din şcolile cu predare în limba ucraineană (cum continuă să devină necruţător rând pe rând şi şcolile, şi clasele cu româna limbă de predare de acum trei-două decenii) se adună pe aceeaşi scenă pentru mult aşteptatul concurs de recitări din Eminescu – eternitatea eminesciană „menţinută la Cernăuţi de tinerii românaşi”! -, când cea mai mare grijă a Eleonorei Bizovi este ca monografia comunei Boian, scrisă de soţul ei, profesorul Vasile Bizovi, să ajungă la Vatra Dornei, când se mai găsesc români cernăuţeni care să pornească pe drumul lui Eminescu spre Putna, întru refacerea pe viu a unei legături simbolice.
Chiar vorbind despre nenumăratele vicisitudini pe care le îndură românii sub autorităţi străine, cartea Mariei Toacă nu este una resentimentară. Este o carte dreaptă, în care îşi găsesc firesc locul şi respectul pentru poeta şi traducătoarea ucraineană Tamara Severniuk, şi pentru alţi ucraineni sensibili la năzuinţele concetăţenilor minoritari, cum au ajuns să fie astăzi şi cei de un sânge cu noi din nordul Bucovinei. Dar, în general, dominant, atmosfera şi legislaţia în Ucraina le sunt nefavorabile românilor. Până într-atât, încât, spunem noi, până şi România pare să le observe în ultima vreme.
Cartea Mariei Toacă, puternică, zguduitoare, carte de iubire sinceră, intensă pentru Eminescu, nu ocoleşte dureroasa întrebare: „Oare numai când suntem înstrăinaţi într-o lume mai bună sau când ne pomenim în pericol de moarte avem nevoie de acest veşnic adăpost, care pentru noi este Mihai Eminescu?” E o întrebare pe care la rândul nostru ar trebui să ne-o punem. Urmând-o poate de o alta: dacă noi, cei din România de acum, înstrăinaţi am mai căuta şi am mai găsi în Eminescu adăpostul vital al fiinţei noastre. În ce o priveşte, Maria Toacă o continuă pentru semenii noştri din nordul Bucovinei cu o altă întrebare şi deopotrivă răspuns: „Şi acum nu tot într-un pericol de moarte ne aflăm, ba chiar mai straşnic decât cel în care au fost mânaţi părinţii şi buneii nostri în primii ani de puterea sovietică? Atunci ei măcar aveau o speranţă că se vor întoarce, vor reveni la casa cu icoane, limba şi credinţa fiind nedespărţite în sufletele lor”.
Nu vreau totuşi să închei aceste impresii de lectură astfel, de fapt, pentru mine, în bună măsură şi răscolitoare întâlniri, ci cu amintirea zilei de 15 ianuarie de atâtea ori trăită la Cernăuţi împreună cu românii urcând spre Casa lui Aron Pumnul cu flori, cu buchete din florile preferate în mână alese cu grijă, cu atenţie din florării ca pentru sărbătoarea unui prieten drag. E o privelişte de neîntâlnit în România de azi, în exclusivitate a coroanelor oficiale la bustul, la monumentele Poetului. De aceea, cum spuneam de la început, cartea Mariei Toacă este despre un Eminescu altfel, viu şi vital pentru românii de pe pământul înstrăinat ca aerul şi credinţa în Mântuitor.
Comentarii