Prezenţa artiştilor invitaţi de televiziuni în emisiuni de divertisment şi imaginile celor plecaţi dintre noi – tezaurul României – ne-a creat sentimente neaşteptate. Deodată, o sfâşietoare, plăcută întoarcere în timp a repus în drepturi visurile pe care le credeam definitiv reduse la tăcere. A mai rămas doar umbra lor şi asta e adevărat. Dar e singura mărturie a faptului că au fost odată tineri – de multe ori ne şi îndoim de asta… Anii în care cântăreţi de muzică populară, uşoară, erau idoli ai cântecului popular, ai romanţelor, încântând pe romanticii din toată lumea, erau anii în care iluziile noastre se aşterneau peste muzica lor. Tinereţea, superba inconştienţă care îţi dădea dreptul să construieşti proiecte fabuloase, aroma începutului de viaţă, gustul speranţei, toate aceste stări ne proiectează acum într-o nostalgie atât de cuprinzătoare pentru cei de vârsta a treia, atât de inefabilă pentru cei tineri…
Nimeni nu crede că va îmbătrâni, chiar dacă teoretic acceptă informaţiile din manualele de biologie. Atunci când anii sunt uşori ca aripa de fluture, nu ne dor omoplaţii de povara lor. Ne sunt accesoriu de zbor, nu o complicaţie. Fiecare zi care trece mai erodează câte ceva din mulţimea de iluzii pe care le-am stivuit în anii exaltării noastre. A fost suficient să-i revedem în serile Sfintelor Sărbători, ca să ne proiectăm într-un trecut idilic, al unor tinereţi pline de înţelesuri şi miraj. Erau anii aceia nebuni de frumoşi în care ascultam şi Beatles, şi Elvis, Aznavour şi Jacques Brel, Rita Pavone şi Adriano Celentano, când toate visurile noastre aveau fundalul sonor al cântecelor artişti incredibili. Anii în care românii învăţaseră să absoarbă arta, să asculte Phoenix şi Mondial, Progresiv TM, Sfinx sau Semnal M, anii în care ne-am răsfăţat cu filme care ne-au marcat existenţa, în care Brigitte Bardot era model de frumuseţe şi John Wayne model de curaj, au devenit cel mai important şi mai frumos reper al trecutului nostru. Eram răzvrătiţi în sensul cel mai plăcut şi mai inteligent al cuvântului. Citeam Nichita Stănescu şi ascultam folk, descopeream extazul unui slow-rock sau jazz sentimental, deprindeam fascinaţia cluburilor cu muzică bună. Pentru un film sau un eveniment cultural mergeam şi 5 km la clubul din Falcău, unde se desfăşurau acestea. Şi drumul ni se părea un metru, mai ales dacă eram însoţiţi de cineva drag sufletului nostru. A fost o epocă a purificării spirituale, nu atât pentru că se vehiculau adevărate valori artistice, cât pentru că erau tineri încrezători cu o mie de visuri, exersau stivuirea idealurilor şi credeau orbeşte că fericirea e un articol confecţionat la comandă. Au trecut nişte decenii care ne-au răpit, încet, fiecare năzuinţă. Au fost şi câţiva care „au reuşit în viaţă” – aceasta era formula universal acceptată.
Dar nu se ştie în ce măsură această reuşită le-a imprimat şi o euforie a traiului zilnic. Cei mai mulţi însă au realizat dureros, într-o zi, că diferenţa dintre iluzie şi realitate nu e o filozofie sterilă, promovată de diletanţi într-ale meditaţiilor. Din nefericire e un parametru real, concret, contondent. Chiar dacă unii n-au ajuns chiar rău în tot acest timp, sentimentul eşecului persistă, mai ales în planul abstract al visurilor insuficient finisate, al constatării că dorinţele de acum 30 – 40 de ani nu pot avea o reprezentare viabilă în prezentul instabil pe care îl parcurgem. E o decepţie asumată; ştim că, de la un timp, nimic nu merge ascendent. „Nimic nu se îmbunătăţeşte cu vârsta” spune, cinic, o cugetare. Am fi vrut o iubire absolută – eram atât de tineri şi aveam atâtea visuri… Voiam să călătorim şi să compunem muzică, aveam puterea să le începem pe toate. Aparţineam unui univers, nu unui judeţ. Sufletul nu avea graniţe. Eram prea tineri ca să ştim că, într-o zi, peste toate visurile noastre se aştern zăpezi grele, tăcute…
ARTEMIZIA GHEORGHI,
Brodina
Comentarii