Bătrânul condeier

Îl cheamă Emanoil Rei şi se autodefineşte aşa în cartea Rămăşiţele unor amintiri, apărută la Editura „Timpul” din Iaşi în 2020, cu o prefaţă semnată de Liviu Papuc, redactor la revista „Convorbiri literare”. Două constatări imediate: talentatul profesor bucovinean nu s-a grăbit (dintr-o sfială?) să intre în rândul scriitorimii, primul său volum – Surâsul lacrimii – s-a tipărit abia în 2006, la aproape de vârsta Psalmistului, şi prezenţa primului substantiv în titlu, probabil dintr-o atitudine de modestie care îl caracterizează pe condeier. Paginile cărţii, substanţiale şi pline de vigoare, contrazic afirmaţia autorului, iar amintirile sale nu par deloc nişte… rămăşiţe ale unui întreg aproape de epuizare. Dimpotrivă, evenimentele prezentate sunt cât se poate de vii şi antrenante care îl acaparează pe lector începând chiar cu prima pagină, mai ales că volumul se prezintă ca o construcţie pe două planuri temporale, trecut şi prezent, într-o inteligentă interferenţă. Primul îl are în atenţie pe Manole Ropceanu şi sinuozitatea vieţii sale, începând cu vârsta copilăriei, cel de-al doilea e invadat de temutul şi omniprezentul COVID, secerând vieţi de-a valma, mai rău ca în război! Că acolo inamicul îl vezi, în timp ce viruşii sunt invizibili! Interesant e că bătrânul condeier nu se lamentează şi nu se încarcă defel cu energie negativă, trecând prin tot felul de împrejurări nefaste. E de-a dreptul tonic să-l auzi pe creştinul Emanoil că invocă Puterea Supremă cu ruga de a-i dărui zile şi sănătate pentru a-şi putea desăvârşi lucrarea începută.

E de presupus că întâmplările dramatice prin care trece ropceanul, la vremea vârstei fragede, i-au furat copilăria şi i-au călit caracterul, căci nu-i puţin lucru să fugi în bejenie, lăsându-ţi întreaga avere în mâna invadatorilor bolşevici, iar în călătorie să te întâlneşti la fragedă vârstă cu imaginea cumplită a morţii: … în faţa vagoanelor noastre au oprit câteva platforme încă fumegânde… Se pare mitraliate sau bombardate. Că prin diferite unghere ieşeau la vedere mâini şi picioare detaşate de trup, bucăţi de bicepşi pectorali, câte o ţeastă retezată de corp (…). Asemenea scene apocaliptice din gara Dolhasca, precum şi cele asemănătoare din Turnu Severin, la vremea întoarcerii armelor, rămân întipărite pe retină pentru totdeauna. Bucovina îi va reprimi la sânul ei pe bejenari, de data aceasta la Călineşti Cuparencu, localitate devenită Arini, prin contribuţia esenţială a unui maior cu două stele aruncate de noul regim pe vajnicii lui umeri şi tambour de… învăţătură: Cu dictatura proletarului nu te joci, măi tovărăşele! Că de te joci devii vrăjmaş al poporului şi eşti trecut la chiaburi! Şi eşti îngrădit!… Şi eşti judecat!… Şi eşti lichidat!… Un război crunt se terminase, un altul, parşiv, începuse. Ţăranul este obligat să se înscrie în colhoz, în caz contrar, îl aşteaptă blânda puşcărie, veselul Canal, ori izbăvirea din viaţă în urma unui tratament corespunzător. Elevi şi studenţi sunt „esmatriculaţi” din cauza tinichelelor din dosarul personal şi profesori, cu formaţie academică, neacceptând să-şi plece capul sub sabia stahanovistă, sunt aruncaţi în stradă, după zăbrele sau în locuri macabre, la muncă silnică. Orice lichea cu „virtuţi” de cameleon tăia şi spânzura în numele ideologiei proletare, profesorul Manole simţind câinoşenia „omului nou” pe propria piele, când nu i se permite să profeseze pe postul de pe repartiţia ministerială, catedra respectivă fiind ocupată de un necalificat cu proptele vopsite în roşu. Pentru proaspătul absolvent nu era chiar o surpriză, după ce trecuse prin facultate unde se operau permanent epurări, procese, condamnări. Trecând peste atâtea sumbre viclenii şi dispariţii de persoane, autorul se opreşte asupra figurii luminoase a magistrului plin de har, Tudor Vianu, cursurile sale fiind ţinute cu amfiteatre arhipline. Iar de aici şi până la munca de teren pentru lămurirea ţăranului de a se înscrie în colectivă e o cădere vertiginoasă ca într-o Groapă a Marianelor. Mai târziu, politrucii au făcut o epocală invenţie, numită în mediul şcolăresc Barabuliada, şi o alta, gogonată de tot, numită educaţia ateistă în şcoli, transferată unui inspector, ales pe sprânceană, care s-a şi apucat de treabă, până l-a repezit chiar tatăl său: – Du-te, băiatul tatei, la anticriştii tăi de la Suceava şi nu mai ameţi oamenii cu vrăjeala împotriva celor sfinte. Că faci păcat de neiertat.

Cartea ropceanului Emanoil Rei e încă una în care autorul e de o evidentă sinceritate. Scriind-o la vremea pandemiei, dumnealui mulţumeşte mereu că i-a îngăduit Domnul să mai rememoreze câteva aspecte, pentru a se ruga să-i dea sănătate întru izbăvirea proiectului, fiindcă, vorba din basmul românesc, cu o minimă schimbare aici, înainte mai este ceva, mai este!… „Bătrânul condeier” rămâne uimit şi-i creşte inima cât o pâine de Bucovina, atunci când constată că sunetul clopotelor de la biserica din Ropcea natală se aud până către târgul Siret, într-o bucovineană îngemănare. Cele mici vestesc cu glăsuirea în clar: Vin românii! Vin românii!, în timp ce clopotul mare nu face decât să răspundă Daa!… Daa!…, iar Emanoil Rei, spre onoarea lui, nu şi-a dezminţit, nici de data aceasta, semnificaţia numelui.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: