Virgiliu Parghel, autoportret

Se poate spune că vernisajul expoziţiei „Donaţia” de Virgiliu Parghel, din amiaza zilei de 2 noiembrie 2022, a adus întreaga Suceavă a artiştilor, intelectualilor la Muzeul Naţional al Bucovinei. Plus, rarisim, un senator şi artist plastic deopotrivă în persoana lui Mircea Dăneasa. Cum maniera de a picta a lui Virgiliu Parghel ţi-l evocă pe gospodarul cu straiele sărbătorii Sfântului Gheorghe ieşit să răstoarne primele brazde cu plugul tras de boi purtând în coarne colacii belşugului şi să taie drum prin cosmos naturii reînverzite, este nevoie de distanţă ca să-i poţi privi şi să poţi să-i vezi lucrările. Şi cum e vorba şi de o mulţime de picturi, 97, care au plecat definitiv din Bucureşti cu preotul dr. Gabriel Herea, şeful Biroului Artă al instituţiei, unele trecând şi prin înrămare, apoi prin obligatoriile şedinţe foto pentru catalogul expoziţiei, veritabil album, reîntâlnirea şi întâlnirea cu creaţia lui Virgiliu Parghel cere la rându-i timp, răbdare şi degustare. De aceea inaugurarea a însemnat pentru fiecare participant mai ales o promisiune a revenirii, în linişte şi singurătate, cu atât mai mult cu cât expoziţia se va coborî din Galeria cu Bolţi şi din culoarul care o precede abia după Bobotează şi Sf. Ioan Botezătorul.

Luând cuvântul în deschidere, dr. Constantin-Emil Ursu a apreciat evenimentul cu cele două înţelesuri ale sale. În primul rând, de nouă şi foarte cuprinzătoare expoziţie Virgiliu Parghel, de reîntâlnire după mai mult de un deceniu cu pictorul. Şi în al doilea rând, de donaţie semnificativă, îmbogăţitoare a colecţiei Muzeului. Amândouă – ca „un vis devenit realitate”. „Vis devenit realitate” şi pentru că pusă la cale din anul 2018 şi amânată când de împrejurări, când de pictor, a părut cu greu să treacă hotarul proiectului, şi pentru că a adăugat valoare anului 2022, „foarte bun pentru Muzeu”, şi sub raportul creşterii zestrei pinacotecii sale (cu sculpturi şi tablouri de Constantin Antonovici, Margareta Maria Catrinu, Dimitrie Loghin, şi-acum, iată, cu 97 de lucrări de pictură şi grafică de Virgiliu Parghel), şi sub acela al manifestărilor plastice, mai numeroase ca niciodată.

„E o plăcere deosebită să ne vedem la ochi, să ne vedem chipurile…” şi-a început criticul de artă Vladimir Bulat calda alocuţiune, construită nu pe un demers critic al picturilor de pe simeze (acesta fiind destinat catalogului-album), ci, cu un instinct sigur al aşteptărilor unui public divers, pe povestea prieteniei dintre doi vecini, amândoi, am înţeles, cu un fel boieresc de a-şi petrece partea de viaţă sub cerul liber al grădinii, frământările artistului fiind rezervate singurătăţii şi tăcerii atelierului. Dar pentru că nimeni nu poate să treacă peste umbra sa, Vladimir Bulat l-a invocat pe Corneliu Baba, care i-a fost profesor lui Virgiliu Parghel şi căruia pictorul i-a fost discipol, şi şi-a afirmat convingerea că „Donaţia” a fost gândită ca o expoziţie testamentară, pentru că artistul a ales cu multă rigurozitate ce avea mai bun, mai select, mai reprezentativ pentru ceea ce a creat în ultimii 50 de ani. De asemenea, anunţând participanţilor apariţia volumului IV al Jurnalelor lui Corneliu Baba, Vladimir Bulat şi-a exprimat nădejdea că într-o zi şi Virgiliu Parghel îşi va aduna gândurile puse pe hârtie, „uneori cu acelaşi cărbune cu care desena”, într-o carte cu notaţiile de atelier, deoarece „are şi darul scrisului, al cuvântului potrivit”.

Neprecupeţind cuvinte de laudă pentru Constantin-Emil Ursu şi pentru Gabriel Herea („Am văzut cât de preţios este părintele Herea pentru Muzeu”), Vladimir Bulat, referindu-se desigur la termenul folosit curent (şi) pentru o expoziţie, ca pentru atâtea acte culturale, a veştejit „proiectul”, „cuvânt parazit”, elogiind „realizarea”: Expoziţia-donaţie a lui Virgiliu Parghel „este o Realizare”.

„Donaţia” fiind închinată părinţilor pictorului, Vladimir Bulat a mărturisit cât de impresionat a fost de povestea vieţii tatălui, Eugeniu Parghel, trecut la cele veşnice la numai 35 de ani, puternic afectat de cei trei ani de închisoare politică, închisoare în care „a intrat tânăr şi din care a ieşit bătrân”.

Despre părinţii săi a vorbit întâi, cu afecţiune şi recunoştinţă, cu glasul înecat de emoţie – „Nu aş vrea să-mi dea lacrimile!” – şi Virgiliu Parghel, despre tatăl Eugeniu, şi despre mama, Virginia. Şi apoi, cu iubire şi gratitudine, despre soţia sa, Doina Lavric (o parte a publicului în primul rând pentru ea a venit), „Norocul meu, Doina, Doiniţa mea, noroc care s-a materializat şi în această expoziţie. Întâlnirea mea cu Doina a însemnat reîntâlnirea cu hrana mea sufletească – Suceava”.

Autoportrete, portrete – Viorica Moruz s-a regăsit înduioşată ca într-o amintire de tinereţe în cel pe care pictorul i l-a făcut cu aproape 20 de ani în urmă -, naturi statice, peisaje, icoane. Precum în cântecele pe care le interpretează soţia sa, dragul de viaţă se împleteşte ades cu geana morţii. Culori calde, vii, strălucitoare, convieţuind cu tonuri sumbre, în mai multe. Apoi, brusc, apelul la un minimum al paletei cromatice pentru un plus de expresivitate în „Iisus Hristos a înviat!”, „Ia neagră”, „Cămaşa suferinţei”… Ample, de peste un metru, izbitoare. Dar şi, nici jumătate ca dimensiuni, intensă, cuceritoare, vitală, „Bucuria de a picta”! Autoportretul lui Virgiliu Parghel în aproape o sută de lucrări.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: