Ora

Uite c-am trecut!… Unde, spre ce? A, la ora de iarnă…

Mda, de nevoie, am umblat cu toţii la ceasuri, am revenit la „ora noastră”, deşi pare-se că doar unii îşi mai dau seama de ce sau zic că ar mai avea rost aşa ceva. Parcă era vorba să renunţăm, nu? Ori ne-am uitat vorba?…

…Cică într-o mai veche ecuaţie menită să smintească ceasurile o variabilă era lumina zilei, în relaţie cu economia de resurse, în relaţie cu hărnicia de dimineaţă, cu…, cu… Însă câţi mai sunt cei care sunt nevoiţi să se deştepte cu noaptea în cap?! Pare-se că din ce în ce mai puţini… Şi să aibă asta vreo legătură cu lefurile, cu pensiile? Sau chiar cu ajutoarele sociale, cu tichetele, cu…, cu… Ba bine că nu, mai bine că nu. Însă a rămas doar stresul. Nici nu mai ştii când să-ţi fie foame, nici când să-ţi fie sete, nici când îţi găseşti pe poziţii amicii de pe reţelele de socializare. Să-ţi zică ei când e momentul potrivit de bună dimineaţa şi de cafeluţă, să-ţi spună când e de ieşit în oraş, ei să-ţi spună când e cazul când, tot aşa, surmenat şi derutat, să te duci la culcare. Cât despre cea mai lungă zi din an – bine că mereu pică duminica! – a fost o povară. Vreme mohorâtă de toamnă, aceleaşi ştiri pe net, aceleaşi bârfe, aceleaşi emisiuni la teve. Parcă nu se mai termina. Însă uite c-a trecut şi asta, s-a epuizat. A venit aia de luni şi parcă nimic nu s-a-ntâmplat. Apoi vine iarna şi, dacă e cazul, faci un pic de economie verde, aprinzi becuri LED, porneşti centrala cu gaze…, uite-aşa trece, trece viaţa. Precum un ceas.