Avocatul Caţavencu vrea progresul cu orice preţ, adică progresul şi nimic alt decât progresul. I s-ar fi făcut chiar o imputare în sensul acesta, anume că e foarte, că e prea, că e ultraprogresist – şi n-o refuză, n-o combate, dimpotrivă, e mândru de ea, o primeşte. Mă onorez a zice că o merit! Şi se legitimează astfel – ca pentru evitarea oricăror şi de orice fel dubii posibile. Se impune, pentru că, departe de a fi singurul din galeria caragialescă dedicat declarativ propăşirii aşa desemnate, altfel spus, de a fi un progresist, Caţavencu este politician. El se vrea şi deputat cu orice preţ – iar de aici ar putea veni cel puţin o categorie de dubii: cele legate de întrebarea ce să fi fost la el mai întâi, progresul sau aspiraţia la fotoliul de deputat. Şi întrebarea e de pus chiar dacă în lumea în care ne aflăm migraţia politică nu este încă o soluţie, dar mai cu seamă e de pus întrucât susţinerea alor săi şi migraţia nu sunt nici pe departe singurele căi spre deputăţie pentru un aspirant impetuos. Or, lumea ştie asta, o ştie şi el şi precauţia devine obligatorie.
Alţii care exhibă convingeri din aceeaşi gamă – destul de largă şi de puţin precizată – sunt gazetari, simpatizanţi, simpli aderenţi sau chiar susţinători activi ai progresului. Rică Venturiano, Dumitrache şi Ipingescu, Leonida şi Miţa Baston locuiesc, fără o identitate clară sub aspectul în discuţie, în acest teritoriu şi pot deveni, în orice caz, susţinători ai lui Caţavencu – mai cu seamă electrizaţi de vocabula progres şi ameninţaţi de sonoritatea consacrată de modă ca fiind de rău augur a reacţiunii, care aflăm că scoate zbierete şi se zvârcoleşte sub dispreţul strivitor al opiniunii publice. De altfel, cuvintele e de observat că joacă aici un rol cu mult mai important decât cel obişnuit. Fără să conteze prea mult înţelesul lor mereu relativ, difuz, abia bănuit, ele au întotdeauna în rostire sensul şi semnificaţia care le trebuie ca să-şi energizeze adrisantul. Aşa e cu republică şi republican, revuluţie, libertatea la putere, poporul suveran şi orice combinaţie în care intră poporul cu fiu, fiică şi mumă şi până la sudoare, apoi sfânta Constituţiune, sufragiul universale drept condiţie a viritabilelui progres, chiar ambiţul şi nobila onoare de familist şi, de bună seamă, progresul însuşi, adică „Progresul, stimabile, progresul!”.
Caţavencu, spre deosebire însă de alţi progresişti, este angajat nemijlocit în bătălia politică şi fireşte că în câştigarea acesteia, drept care alege, în managerierea succesului pe care şi-l preconizează, calea pe care el consideră că îşi poate atinge ţinta. E mai întâi şi-ntâi vorba de adoptarea şi practicarea unui sectarism politic prin care, diferenţiindu-se doctrinar – prin progresism –, se separă concurenţial de restul alcătuirii locale a partidului din care face parte în speranţa că astfel va obţine atât candidatura în interiorul partidului, prin susţinătorii pe care şi-i atrage, cât şi, mai departe, votul necesar accesului la deputăţie. Lucru nu chiar simplu, întrucât partea adversă, de trădarea căreia fără să o ştim şi noi se teme Farfuridi, are şi ea încartiruire în teritoriul doctrinar al progresului. Dar avocatul găseşte portiţa: tocmai progresul cu orice preţ, recte progresul şi nimic alt decât progresul.
Interesant e că Nae Caţavencu poate fi privit nu numai ca anunţând viitorul sfărâmicios şi continuu bogat în aripi al sectorului politic acum radical ori măcar expresia literară a faptului, ci şi ca un premergător al încă nenăscutului la această dată Prin noi înşine. El ar vrea şi se pune în capul celor care şi-ar dori un fel de ...mai mult ca progresul – în fapt, progresul, prin raportare la reacţiune, fiind promovat şi slujit, în varianta lui comună, şi de masa partidului prezidat local de Trahanache şi pe care îl reprezintă la tribună Farfuridi. Tocmai de aceea replica plină de reproşuri a lui Caţavencu: Ei, cum să-l trimeţi în Cameră, nene, pe stimabilul? Nu zic, are ideile, opiniile lui – şi eu respect ideile, numai să fie sincere, şi el e sincer, n-ai ce zice, – respect la orice opiniune!… Dar să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive… asta nu mai merge… Astfel de opiniuni nu le respect, să-mi dea voie să-i spui… – pentru că, până la urmă: Să-şi vadă de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu… N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre… Iar aici e aici – sau ar trebui să fie aşa –, întrucât e inevitabilă – ori ar trebui să devină inevitabilă – întrebarea dacă există loc real în politica locului şi a momentului pentru atare poziţie ori poziţia este o scornire, o ficţiune-unealtă în inventarea şi utilizarea căreia se mizează pe ignoranţa şi pe dispoziţia de a acţiona pasional din lumea (să zicem doar) caragialescă.
În conformitate cât de cât reverenţioasă cu modelul şi poate că sofisticată în toate şi lemnoasă în expresie, cum e de felul ei politica însăşi, componenta doctrinară a unui partid ar trebui să cuprindă, în expunerea viziunii lui asupra lucrurilor şi ca motivare a felului de a acţiona şi a acţiunii înseşi pe care el şi-o propune, prezentarea şi explicarea proiectului formaţiunii politice respective, precum şi a căilor şi mijloacelor prin care aceasta intenţionează să ajungă la finalităţile în legătură cu obţinerea cărora, ieşind pe piaţa electorală, se solicită susţinerea cetăţenească necesară accesului la putere şi, deci, la condiţia în care ea îşi poate pune în aplicare programul. În felul acesta, adică în ceea ce lumea numeşte obişnuit normalitate, interesele, aspiraţiile şi realităţile propriu-zise – ale cetăţii şi ale cetăţenilor tot timpul fiind ele şi doar captate şi asumate de partide ca misiune de dus la îndeplinire – intră natural într-o mecanică de asemeni naturală prin funcţionarea căreia, fireşte că, natural, tot timpul sub controlul electoral exercitat ferm şi în temeiul efectiv al valorilor societăţii, şi-ar avea rostul, la scara ei, orice tendinţă cu manifestare socială şi orice reprezentare a acesteia pe scena politică. Ba chiar e sănătos şi indică un grad natural bun de imunitate socială ca nicio tendinţă relevantă să nu rămână nereprezentată politic şi, corespunzător, nicio tendinţă care nu reprezintă cetatea şi pe cetăţeni să nu aibă reprezentare politică. Iar în atare condiţii, îşi are în principiu dreptul lui la cuvânt şi progresismul lui Caţavencu, despre care nu ştim dacă este local sau nu, dar ştim că are susţinători în dăscălime – adevărat, cu nişte hibe, lăsând impresia că ar cam fi indus, căci dăscălimea cu slăbiciunea ei pentru istorie pare mai degrabă înrudită în substanţă cu reacţiunea, aşadar oarecum şubred sub aspectul relevanţei sociale. Faptul însă ar trebui verificat electoral, prin vot, iar nu altfel. Tot aşa şi dincolo, în grosul organizaţiei locale a partidului, unde personaj principal al momentului electoral, aspirant la obţinerea deputăţiei în baza doctrinară a partidului, devine Farfuridi.
Dar aceasta este icoana lucrului, doar forma: un recipient gol, semitransparent, care se umple aproape la vedere cu o realitate care îşi decide cursul exclusiv după cum îi este felul şi voia. Nici vorbă ca vreuna din regulile formei să aibă alt succes în relaţie cu fondul decât acela de a-i păstra formei locul şi condiţia. O consistentă opoziţie structurală e de constatat în toate în raport cu forma – pe care totuşi nimeni şi nimic n-o dă jos de pe catarg şi ca element pregnant de decor. Nici doctrină, nici reprezentare şi, propriu-zis, nici vot câtă vreme el validează altceva decât natural şi în normalitate s-ar fi cuvenit. Un şantaj cu o scrisorică de amor (aşa, nicicum pentru că nu s-ar fi putut şi sub alte interese, ci din respect caragialesc pentru comic şi pentru cancan, fapt divers, cotidian – mundanul coborâtor!) îl aduce şi îl impune pe candidatul de la Centru, pe Dandanache, iar acesta suprimă şansa de victorie a unui alt şantaj cu o scrisorică de amor – joc bine făcut local, reuşind să omoare candidatura lui Farfuridi şi chiar să proiecteze un anume viitor, însă mediocru în comparaţie cu cel al capitaliştilor şi ca atare, pentru moment, perdant. Caţavencu se dovedeşte, până la urmă, că nu are nici el puţintică răbdare. Băiat bun şi el (la ceva), ca şi Tipătescu, pragmatic, aplicat, cu ştiinţă şi exerciţiu în mai orice, dar şi exaltat şi pripit, poate că tocmai în privinţa armelor pe care contează, prea încrezător în ele şi, astfel, destabilizat, se alege cu o lecţie despre ce şi cum în legătură cu drumul cu praguri şi vămi spre deputăţie – lecţie pe care bine şi folositor o primeşte, de unde decurge că are viitor, e poate că printre cei mai cu viitor politicieni ai lui Caragiale. Singur spune, cu simţul obligatoriu al adaptării şi al adecvării: Am luptat şi am progresat – şi: Iată avantajele progresului! Iată – desigur, aşa, şi – binefacerile unui sistem constituţional!
Încât asta nici nu are cum să fie cea din urmă Cameră – şi sigur n-a fost.
AUREL BUZINCU
Comentarii