Dacă în trecerea ta prin această lume ridici o casă, creşti copii ori sădeşti un pom, se zice că nu ai făcut umbră degeaba pământului. Dacă, însă, scrii o carte, devii nemuritor într-o oarecare măsură prin acea carte. Mulţi oameni pot zidi o casă, pot creşte copii, pot sădi pomi, se pot bucura de acestea, dar nu toţi oamenii pot scrie cărţi. Iar a te bucura de cartea pe care stă scris numele tău nu e de ici-colea…
Profesorul Constantin Târziu din Rotopăneştii Sucevei are de ce se bucura. Trăieşte bucuria scrisului, dar această bucurie este ca o flacără care nu-i dă pace, spre folosul nostru. De curând şi-a adunat ale sale Gânduri într-o nouă apariţie editorială care se vrea a fi una dedicată femeii în mod indirect sau în mod voit, căci cele trei povestiri care o compun, şi anume Destăinuiri, Valeria şi Rozica au ca personaje centrale câte o femeie, fiecare cu destinul său. Cea mai pură mi se pare Valeria, dar tocmai ea este cea fără noroc în viaţă. Celelalte două, Sevastia şi Rozica, sunt femei fără scrupule care dau din coate, calcă pe destine pentru a se poziţiona cât mai sus în societate şi pentru a pune mâna pe lozul cel mare.
Destăinuiri ne aduce pe retină întâlnirea după ani buni a celor trei surori plecate de mult din satul copilăriei, întâlnire presărată cu mărturisiri şi amintiri rătăcite prin vreme. Toate cele trei surori sunt femei realizate, în mare măsură datorită sforilor trase de o persoană cu greutate în partidul comunist: Eleonora este muzeograf la Muzeul Satului din capitală, Paraschiva lucrează la Monetăria Statului. Acest prim capitol intitulat Destăinuiri descrie în mod cât se poate de limpede traseul de viaţă al Sevastiei, cea care ajunge să facă studii în URSS în împrejurări neaşteptate, dar şi sistemul grotesc al unei societăţi comuniste în care cei mediocri, dar periculos de puternici ajung în vârful ierarhiei şi de acolo răstoarnă vieţi şi curmă idealuri.
Lumea satului este văzută ca o oază de pace prin ochiul fetiţelor de ieri: copiii dau coji de ouă roşii pe apa Brădăţelului pentru a ajunge la blajini şi pentru a-i anunţa că a sosit Paştele. Lumea oraşului este una sufocantă, este o lume a degradării umane: oamenii trec pe străzi ca nişte umbre ce nu ştiu să mai zâmbească, le este teamă şi de propriul nume, căci partidul este atotputernic. Parditul hotărăşte, fără drept de a scrâşni din dinţi, cine cu cine să se căsătorească, unde să-ţi trăieşti viaţa, câţi copii să ai şi ce nume să le pui. „Se urmăreşte înregimentarea noastră printr-o manipulare fără precedent a conştiinţei umane” concluzionează Eleonora. Soldaţii Armatei Roşii scapă nepedepsiţi, chiar dacă ei comit violuri barbare şi crime de neiertat. Masa de Paşte din casa părintească trezeşte în cele trei femei ceva moştenit de la străbuni, şi anume, omenia: „Dumnezeu să te ierte, tataie, că bun ai fost cu noi şi cu mamaia”.
Iată pe scurt viaţa plină de neprevăzut, capcane, pericole a Sevastiei: dacă tatăl său nu ascultă de învăţător şi nu o dă la un liceu, fire rebelă, fata fuge la Bucureşti la o mătuşă. Aici cunoaşte prima dragoste, însă Dan, „în loc să-mi spună vorbe de dragoste, să mă strângă în braţe, să mă iubească, îmi vorbea de fascism, de comunism, de Stalin şi Hitler”. În loc să fugă de acest iubit, care a şi sfârşit trist, Sevastia se afundă tot mai mult în acest hău, ajunge să fie trimisă de partid la studii comuniste în URSS, unde îi uimeşte pe toţi cu inteligenţa ei, nu mai poate da înapoi, fiind zi şi noapte urmărită de agenţi, ajunge să lucreze ca locotenent major în Departamentul Securităţii Statului, urmărindu-i ea acum pe alţii, întocmind note informative. Trezirea se produce la pensie, atunci când n-o mai poate obliga nimeni şi nimic, deci refuză ferm implicarea ce i se propune în lovitura de stat din decembrie 1989. Întâmplările relatate, după cum spuneam, ca o confesiune la apusul vieţii, pur şi simplu te fac să te furnice carnea. Ce pericole, ce minţi bolnave, ce oameni neoameni!
Sunt prezentate fapte care te pun pe gânduri, te provoacă la căutări şi întrebări adânci. Iată un exemplu: împărţirea în luni a unui an calen-daristic. De ce lunile au 29, 30 sau 31 de zile, ce interese meschine vor să încătuşeze lumea? „Adunaţi voi zilele în plus de la lunile cu 29, 30 şi 31 de zile şi vedeţi dacă nu iese încă o lună de 28 de zile. În mod normal ar trebui ca anul să aibă 13 luni a câte 28 de zile.” Sau: Schimbarea calendarului ortodox după cel de-al Doilea Război Mondial, împărţirea creştinilor în stil vechi şi stil nou, cât şi schimbarea orei, debusolează oamenii, îi zăpăcesc. Ca o concluzie, povestirea reală Destăinuiri este una cât se poate de serioasă, menită a ne pune pe gânduri.
Valeria nu este altceva decât o victimă a propriei frumuseţi. O frumuseţe fizică dublată de ochi arzători sclipind de inteligenţă, de o personalitate vie ca o flacără, de un fel de a fi sprinţar şi copilăros. Sinceră şi adevărată, pasională şi plină de viaţă, bărbaţii doar s-au înfruptat din frumuseţea ei, provocântu-i răni pentru toată viaţa, deşi ea a iubit din zorii tinereţii până la moarte un singur bărbat, cu o pasiune mistuitoare. Din nefericire, acel bărbat avea deja o familie a lui, de aceea îi atribuim o mare vină că a răvăşit un suflet de copil, ca mai apoi să-l abandoneze, mai turnând din când în când miere amestecată cu durere cruntă peste o inimă sinceră. Încercările Valeriei de a stabili o legătură cu alţi bărbaţi au fost nereuşite constante, aşa cum era de aşteptat, de vreme ce mintea şi sufletul îi erau pline de iubirea vieţii ei, un profesor cult, citit şi cu multe calităţi. Ce s-a ales din fata frumoasă, inteligentă şi plină de viaţă? A devenit o femeie tristă, irascibilă, o femeie care a sfârşit într-un mod tragic. Iar dacă Eminescu spunea „Dragă mi-ai fost, mi-ai fost odată! / Dar ce-a fost n-o să mai fie! / Am văzut c-această lume / Făr’ de tine nu-i pustie”, iată că Veronica nu a putut trăi fără el.
Am ajuns şi la Rozica. Rozica încă din pruncie a fost o neadaptată, încă de la început a atacat nedreptatea şi înşelătoria, ca mai apoi să devină o femeie cât se poate de perfidă, de profitoare, prefăcută şi tiranică. Dacă striga în gura mare că baba Leonora şi baba Aurica nu-i plăteau datoria pentru că seara le aducea vitele de la cârd, cu un vocabular presărat cu cele mai originale înjurături, făcându-le pe bătrâne să dea din cap, ori să se crucească, aşa era comportamentul fetei şi la şcoală. Deşteaptă şi pasionată de Jules Verne, fata se punea în gură cu profesorii suplinitori, slab pregătiţi, citea lecţiile înainte şi le punea acestora întrebări jenante, încurcându-i, punându-i în ipostaze jenante. Scoasă în careu şi cu nota scăzută la purtare, Rozica era considerată o elevă problemă.
La liceu schimbă tactica, dând dovadă de o viclenie fără margini. Îşi studiază inteligent profesoarele, pentru a le descoperi punctele slabe, ca apoi să le poată manipula. Obţine astfel, prin minciună şi smiorcăială, rochii, fuste şi alte lucruri de la profesoare. Pe profesorul de istorie însă nu-l poate păcăli, o lasă corigentă pe vară. Aici autorul introduce o poveste în poveste, făcând o paranteză în care îl descrie pe acest profesor de istorie. Înscrisă la Facultatea de Agronomie cu media 5, Rozica profită de frumuseţea ei, este primită în UTC, deşi ca studentă era mediocră. Ajunge sprijinitoare a Securităţii Statului sub numele de cod „Cobra”, nume ce se dovedeşte a i se potrivi perfect, prin comportamentul ei faţă de profesoara de botanică, o evreică care dorea să plece în Israel. Primeşte misiunea de a intra în casa profesoarei şi de a culege date. Prin şantaj, mârşăvie, prefăcătorie, obţine de la buna sa profesoară haine, diferite lucruri, veselă, chiar bani, masă gratuită la cantina facultăţii, bursă, deşi nu se omora cu învăţatul. Securitatea îi punea totul la dispoziţie, dar o şi urmărea pas cu pas, iar ei îi convenea de minune, nu avea remuşcări că spionează, înşeală, toarnă colegi şi distruge vieţi. Împreună cu soţul ei ajunge inginer în satul natal, este primită în partid, dorinţa ei arzătoare fiind aceea de a fi directoare la IAS, ca să poată fura în voie. Se îmbogăţeşte subit, dar distruge IAS-ul, este aleasă primar, dorinţa ei de putere neavând stavile. Tiranică cu subalternii, de temut pentru toţi, nemiloasă şi neiertătoare, Rozica deţine o avere colosală obţinută prin furt. Faptul că nu a ştiut să se oprească la timp îi aduce şi pierzania: intrând în atenţia DNA, este condamnată la 12 ani de detenţie. Cine ştie câte astfel de femei tiranice au existat! Feminitate, gingăşie? Of!
Constantin Târziu ştie cât alţii la un loc şi cunoaşte cât alţii nu vor cunoaşte nicicând. De aceea ne-am bucura să aştearnă pe hârtie cât mai multe astfel de fapte, întâmplări, pentru ca noi să putem învăţa din ele şi să devenim mai înţelepţi şi mai umani.
LENUŢA RUSU,
Fălticeni
Comentarii