Aceasta este înfăţişarea cărţii Vasile Diacon, un model intelectual contemporan, pe care Victor Iosif o oferă privirii/înţelegerii cititorilor. Că mai sunt încă cititori, mai sunt… Iar cărţile se mai scriu atâta timp cât cerneala nu s-a uscat în călimara minţii creatoare, iar peniţa nu a rămas doar într-un singur dinte. Este acesta (încă) un caz fericit, care arată o realitate ce nu s-a istovit. Valorile se cuvine a fi apreciate/lăudate în permanenţă, încă de la primele semnale, ci nu doar protocolar, cu prilejul nefericit al trecerii lor într-o altă lume. Cel mai adesea, o lume a uitării. Tocmai din această pricină îmi îngădui să-l laud şi eu pe autorul acestui volum, care cuprinde o sumedenie de laude, pe care Victor Iosif le-a adunat şi pentru a-şi susţine în chip argumentat gestul.
Se deschide astfel capitolul Un portret luminos, sub semnul prieteniei: „Sunt mai multe criterii analitice pentru a ilustra o personalitate. Rezumând, o evaluare obiectivă porneşte de la fapte, dar ceea ce conferă portretului substanţa spirituală ţine de cuvânt, căci astfel subiectul ni se dezvăluie în raport cu lumea, cu sine însuşi sau în oglinda celorlalţi.
Prin tot ce a scris despre alţii şi tot ce s-a scris despre dânsul, se poate spune că Vasile Diacon se regăseşte cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta într-un memorabil etalon al Prieteniei nemaculate de fetişuri, de orgolii sau etichete convenţionale”. Un portret schiţat în puţine cuvinte, dar în tuşele sale esenţiale, întregit de condeie prestigioase, care l-au cunoscut pe cel portretizat în substanţa sa umanist-intelectuală. Avem în faţa noastră un adevărat compendiu în care istoria şi oamenii ei sunt eroii principali, Vasile Diacon fiind socotit „un fervent şi valoros reprezentant al intelectualităţii, nu doar al celei ieşene, dar al momentului actual românesc, este profesorul, juristul, scriitorul Vasile Diacon” (George Popa); „Omenia este dimensiunea fundamentală a fiinţei sale oximoronice…, scriitorul din cetate cu vocaţia omeniei…, o personalitate complexă şi pasionată în mai multe domenii ale vieţii culturale, sociale şi politice” (Constantin Mănuţă); „Strălucit cărturar şi om politic” (Ion Popescu Sireteanu); „…aflat în aceste timpuri pe redute revoluţionare” (Gheorghe Buzatu); „…un unionist incorigibil” (Ion Berghia); „…susţinător înfocat al cauzei Basarabiei” (Boris Crăciun); „…prietenul şi apărătorul cauzei basarabenilor” (Vasile Nedelciuc); „…un luptător din împărăţia Adevărului pentru România Mare” (Gheorghe Funar); „…prezent pe baricada Reîntregirii ani la rând” (Mihai Patraş); „…bucovinean de aleasă ţinută, prezenţă bătăioasă, dar agreabilă în Camera Deputaţilor, autor al unei excelente monografii despre Suha Bucovineană” (Dragoş Luchian); „…scriitor, istoric, jurist, mare patriot român, apărător al gliei străbune, preşedinte al Filialei Iaşi a PRM” (Petru Butuc); „…mare iubitor de neam şi ţară„ (Vasile Văsâi); „…militant de frunte pentru cauza naţională” (Vlad Hogea); „…om de aleasă simţire românească” (Constantin Lupu).
Scria, în ianuarie 1987, după înmormântarea profesorului Ştefan Cuciureanu, Ion Popescu Sireteanu: „Cea mai aleasă omagiere a profesorului nostru a constituit-o publicarea în volum a scrierilor sale”. După vreo 25 de ani, acesta nu şi-a putut estompa marea bucurie: „Fostul student la Litere, secţia italiană-română, alesul preferat al profesorului, a avut multă vreme dorinţa de a-şi omagia maestrul şi cum ar fi putut-o face mai bine decât a-i pregăti scrierile pentru tipar. Aşa a luat contur şi s-a concretizat decizia lui Vasile Diacon de a strânge în volume scrierile risipite (…), scrisorile au fost grupate tematic în patru volume…”
Împreună cu cele peste douăzeci de volume publicate, opera scriitoricească a lui Vasile Diacon cuprinde şi o rodnică trudă de editor şi coordonator, personalitatea lui manifestându-se plenar în aria literaturii române, marcată de reprezentanţi autentici, dar şi de întâmplări controversate. Meritul lui este că a ştiut să separe grâul de neghină, dar, mai ales, că s-a folosit întotdeauna numai de arma adevărului, neafectat de patimi. Singura lui patimă fiind iubirea de neam şi de glie. Nu strigată în gura mare, ci trăită şi simţită cu întreaga fiinţă.
Pentru toate acestea, îi dedic laudele mele…
Laudele mele i se cuvin, în aceeaşi măsură, şi lui Victor Iosif pentru modul cum a reuşit să pună în evidenţă personalitatea asupra căreia şi-a canalizat atenţia, realizând această necesară carte.
VASILE FILIP
Comentarii