Stimate Domnule Primar, /Stimate doamne şi stimaţi domni consilieri, /Dragi colegi,
Mulţumesc călduros atît celor ce mi-aţi acordat titlul, cît şi celor ce aţi binevoit să asistaţi la această şedinţă publică. Mulţumiri distincte tînărului meu coleg Adrian Jicu pentru laudatio, pe care a creionat-o sigur şi cu largheţe. De asemenea, domnului Cornel Cepariu, ziaristul notoriu, care, cu elanul caracteristic firii sale, a găsit o profuzie de epitete pentru puţinătatea mea, făcîndu-mă, la unele, să roşesc.
În zile cu sunet de război, un eveniment ca acesta e o mică oază de pace. Voi încerca s-o umplu cu cîteva gînduri.
Pentru a fi cît mai coerent şi mai concis, am să mă sprijin pe un text şi n-am să mă hazardez – cum probabil v-aţi aştepta – la o expunere liberă. O fac şi pentru că sînt un om de midi: orele mele bune, productive, sînt cele de amiază. N-am energia proprie matinalilor. În plus, sînt prins în reţeaua unor stereotipuri de viaţă din care nu prea mai pot să ies. Vorbitul şi, îndeosebi, scrisul – fapt de puţini înţeles – cer vigoare. Ele consumă mai mult decît lucrurile făcute mecanic. Nu poţi scrie o frază pregnantă şi n-o poţi articula ferm, fără putere. Evit să mă apropii de hîrtie, cînd mă simt moale. Evit să stau în faţa unui public la o oră neprielnică. Iată explicaţia slăbiciunii alocuţiunii mele, pe care, totuşi, vă rog s-o urmăriţi mai departe.
Ajungînd la prochimen, cum se zicea în altă epocă, adică la pretextul pentru care sîntem acum împreună, vă mărturisesc că n-am făcut niciodată, cuiva, persoană sau instituţie, vreo aluzie că aş merita să mi se acorde titlul de „Cetăţean de Onoare“. Ba, cînd mi s-a fluturat ideea de a-l primi, am respins-o. Am spus că mă consider aşa. Glumind, ieri, cineva mi-a amintit versurile lui Mihai Ursachi, un poet de succes, despre omul care a avut un motor, dar nu i-a folosit la nimic. Chiar nevastă-mea, ale cărei opinii nu le pot ignora, mi-a reproşat ca pe o slăbiciune faptul de a nu fi persistat în vechea atitudine, refuzînd. „N-ai scris tu, că «stăpînirea de sine înseamnă mai mulţi nu decît da»“?, m-a întrebat.
De ce m-am revizuit?
Întîi, pentru că primind tîrziu acest titlu nu-i asmut pe invidioşi, pe contestatarii din oficiu şi pe cîrcotaşi. Al doilea – motivul principal – e că un asemenea titlu nu are decît o valoare imaterială. Or, majoritatea rîvnesc valori materiale, vor să ştie „ce le iese“ dintr-o atare „chestie“.
Aci apare un aspect ce merită o oarecare atenţie. Ca vîrstă sînt în etapa numită în „Rugăciunea lui Moise“ (psalmul 89) de „osteneală şi durere“, carevasăzică un ins trecut de 80 de ani. N-aţi observat? Merg la fel de degajat şi de apăsat ca domnul Biden, căruia, din simpatie, cînd îl văd, îi spun: „Neicusorul“. Calc ca pe gheaţă sau, cum mă ironizează cineva, ca pe ouă! Ei bine, în această fază a vieţii, mai mult decît în cele anterioare, preocuparea majoră trebuie să fie aceea de a lăsa un „nume bun“. Titlul de „Cetăţean de Onoare“ vine ca o certificare şi ca un sinonim al acestuia. E unul din bunurile – repet, imateriale – pe care pot să le las în patrimoniul familiei, şi sînt convins că fiul meu, prezent la festivitate, îl va aprecia şi îi va adăuga plusul posibil.
Nu e lesne să parvii la „numele bun“. Trebuie să urmezi consecvent o linie de conduită, anumite rigori şi exigenţe, să fii constant chiar cînd vocaţia ta e variaţia şi moderat în situaţii critice. „Numele bun“ presupune să fii cinstit faţă de ceilalţi şi cinstit cu tine însuţi în orice clipă şi în orice împrejurare.
Un poet francez, Fagus, clama că „orgoliul [său] e sinceritatea“: „Je n’ai qu’un orgueil, c’est ma sincérité“. Rezervat în alte privinţe, în materie de sinceritate am fost şi am rămas eu însumi un orgolios. Nu o dată, am împins-o dincolo de pragul liminar, însă – precizez – nu cu brutalitate. Sinceritatea nu exclude eleganţa formulărilor, nuanţele. A fi sincer înseamnă a fi loial celorlalţi şi, totodată, ţie însuţi. Omul sincer iubeşte adevărul şi detestă ipocrizia, dubla măsură în judecată, pe care le combate ori de cîte ori le întîlneşte. Ipocrizia a devenit în societatea actuală, nu doar în cea românească, o racilă. Gîndul despre existenţa ei atît la cei de sus, cît şi la cei de jos, erodează încrederea nu numai între indivizi, ci şi între state. În planul activităţilor curente, neîncrederea sporeşte birocraţia. Pentru ceea ce cîndva se rezolva printr-o simplă strîngere de mînă, şi un da sau nu, acum trebuie teancuri de acte. Unde s-a ajuns? La o gravă suspiciune, inclusiv în chestiunile intime, la îndoiala dacă nu cumva cel ce-ţi zice în faţă „te pup pe suflet“ îşi virează opinia la primul colţ şi te bîrfeşte. Sau dacă nu cumva cel căruia îi faci o confidenţă, te înregistrează în scop de a o da „pac, la «Războiul»“. Rezumînd spun: cîtă neîncredere, atîta dramă! Ipocrizia alterează limbajul şi se poate manifesta şi la scriitori. Nu i-am stimat şi nu-i stimez pe cei la care între convingerile morale, politice, sociale şi cele literare e un clivaj. M-am format cu literatură edificatoare, etică şi estetică deopotrivă. M-au fascinat autorii în opera cărora se găsesc „bucăţi de viaţă“ autentică, dramatică, biografii cu care ai vrea să te identifici, iar în filigran, o credinţă, un ideal, ca să folosesc un cuvînt aproape uitat, trecut la pasivul lexical. Auzim adesea că „nu se mai citeşte“. De lipsa de interes faţă de o parte din literatura contemporană, vinovat este excesul de manufactură din ea. Prea multă minte, ostentativ de multă, şi prea puţin sentiment. Prea multe parabole şi prea multe şarade. Publicul – vorbesc ca profesor – poate fi cîştigat din nou printr-o poezie şi o proză capabile să-l atingă sufleteşte, să-l incite, să-l pasioneze, pe care să le simtă ca sincere. În cărţi, dacă acestea au influenţă, sînt viitoare destine de oameni.
Încă o reflecţie de bătrîn: se referă la onoare. Onoarea o obţii şi o întăreşti muncind; nu oricum, ci în mod prob şi urmînd deviza, pe care eu am preluat-o de la profesorul Ciopraga, de Nihil sine Deo, rememorată la începerea şi la încheierea unui lucru. Cînd veţi ajunge la anii mei, veţi constata că dorinţa cea mai mare e să poţi munci. Eu fug de marasmul inactivităţii. Am datorii intelectuale neachitate încă şi vreau să mă exonerez de ele. Lucid vorbind, e puţin probabil să împlinesc toate planurile, totuşi sper. Ce li se opune? Li se opun limitele corpului şi atmosfera în care trăim: intoxicaţi zilnic cu ştiri rele, nu ne putem concentra deplin la temele personale. E prea multă emoţie în jurul nostru, prea multă nelinişte, prea mult scandal! În clipe de nostalgie, mai ales după lecturile din Sadoveanu, zic: „Fericiţi cei ce au trăit într-o lume aşezată!“
Şi un sfat final: să ne sustragem pandemiei propagandistice, ce vine valuri-valuri, ca şi Covid-ul. Să folosim „războiul de lîngă noi“, cum titrează televiziunile, ca pe un prilej de a ne reîmprospăta anumite date istorice şi de a reciti anumite cărţi: de pildă, pe ale lui Ivan Franko şi Taras Şevcenco, clasicii ucraineni, dar şi pe Lev Tolstoi, titanul rus. Pe Iorga, barem ce zicea despre Insula ‘erpilor! Să compătimim pe femeile şi pe copii refugiaţi (eu am mîncat lacrimile refugiului, în 1944), să deplîngem morţii ambelor părţi aflate în conflict, să regretăm distrugerile materiale. Dar să ne amintim şi lucruri pe care curenţii anumitor discursuri le-au cam şters: că Grigore Ureche şi Miron Costin au studiat la Liov şi Bar, localităţi care erau în Polonia şi sînt acum în Ucraina; că Eminescu a învăţat şi Galaction şi-a dat doctoratul la Cernăuţi, în Bucovina de Nord, care acum e a Ucrainei, ţară cu petece de pămînt străin; că ucrainenii s-au opus agresiv unirii Basarabiei şi Bucovinei cu România; că minoritatea românească din Ucraina e privată de anumite drepturi. Eu văd lucrurile şi din perspectivă religioasă. Într-un psalm există expresia „răsplăteşte [Doamne] răsplătirea celor mîndri“, ceea ce, mai devreme sau mai tîrziu, se întîmplă atît indivizilor, cît şi ţărilor.
(Alocuţiunea rostită de cunoscutul scriitor bucovinean cu prilejul acordării acestui titlu, pe 28 februarie 2022, este reprodusă după numărul 2 pe 2022 al revistei „Cadran cultural” , redactor-şef: Cornel Simion Galben)
Comentarii