OANA CHILARIU MORUZ: „Edi”
La problemele şcolii de azi s-a mai adăugat una – cea legată de tehnologia digitală. Mulţi însă nu o văd ca o problemă. Dacă progresul societăţii, mă refer la apariţia noilor tehnologii – internetul, site-urile de socializare, folosirea până la epuizare a diferitelor gadgeturi etc. – nu ar aduce şi regres, atunci homo novus (lat. omul nou) l-ar saluta bărbăteşte pe novus civis (noul cetăţean), iar Cicero ar avea descendenţi în secolul al XXI-lea. Şi în educaţie, ca şi în orice domeniu, au fost mereu probleme, important este că la ele s-au găsit soluţii. Ceea ce se întâmplă astăzi în rândul tinerilor, a căror viaţă, viitor, intelect, creştere, valori etc. stau pe umerii şcolii, nu doar a părinţilor, asumarea conştientă şi responsabilă pe care o deţin aceşti doi comunitari sociali, este un flagel, nu doar o problemă. Şi această plagă este, din păcate, planetară. În sala de clasă, în aule, vocea profesorului nu mai este o piedică pentru elevi, studenţi, masteranzi ca să le distragă atenţia de la ecranul mobilului pe care îl au în faţă. Tabloul acesta îl vezi oriunde: pe stradă, în transport, în aşteptarea unei cozi la ceva, pe plajă, chiar la şedinţe colective, mai ales că acum ele se fac în online.
Pentru cei care n-au tangenţe cu şcoala, dar au simţul realităţii şi le pasă ce se va alege din generaţia IT-istă, dar şi pentru părinţi, profesori, acest subiect – dependenţa digitală – nu mai este tabu, ci unul dureros, alarmant căruia nu i s-a găsit rezolvare, din contra, se pare că asemenea unei corăbii nau-fragiază, iar cei de pe mal, neputincioşi, stau cu camera mobilului deschisă şi filmează sau fotografiază frenetic. Reacţia să scoţi mobilul când vezi ceva senzaţional, pentru a face o ştire sau pur şi simplu a posta o imagine sline sau underground pe un site de socializare, a devenit un gest firesc şi adună mulţi admiratori. Un articol din publicistica lui Eminescu, de exemplu, nu ar avea decât cititori număraţi pe degete. De fapt, astăzi nu se mai citeşte, se priveşte la tot ce se derulează pe un ecran. Este greu să-ţi închipui dacă astăzi mai este cineva fără un dispozitiv cu un ecran, pe care îl foloseşte nu ca necesitate, cum ar trebui să fie în mod obişnuit, ci ca reflex. Dacă informaţia depăşeşte o mie de semne, se va citi doar titlul. Profesorul de limba şi literatura română când recomandă bibliografia elevilor, simte cumva să se justifice cât de voluminoase sunt cărţile. Volumele (print) lui Dostoievski de peste o mie de pagini riscă să fie neatinse şi de acum încolo de vreun cititor.
Există foarte puţini cercetători şi autori care îşi dau seama de pericolul utilizării tehnologiilor digitale, ca cercetările, statisticile, articolele, cărţile lor, privind daunele neurologice şi efectele dezastruoase în urma folosirii în exces ale deviceurilor, să fie cunoscute şi înţelese pe plan social. În schimb, businessul cu noile platforme virtuale nu are nicio piedică. Şi asta vine de la o vârstă prea timpurie când mama fără a recurge la o simplă comunicare firească cu odrasla, ca să-şi liniştească copilul, îi pune în faţă un dispozitiv, iar acesta devine cuminte şi atent la ecranul mobilului cu fel de fel de jocuri în faţă, care substituie vorba sau vocea caldă a mamei, învăţătura ei, dialogul firesc matern. Observ, din ce în ce mai mult, mame cu telefonul la ureche, împingând un cărucior cu un copil, iar acesta priveşte absent sau nedumerit la trecătorii din faţă. La şcoală, imediat cum sunetul anunţă pauza, elevii, mai mari sau mai mici, scot grăbiţi mobilul şi navighează fel de fel de fotografii, filmuleţe, le comentează – toate astea le fac într-o libertate deplină, pentru că nimeni nu-i contrazice, iar ei cred că opiniile lor nu au contraargumente. Aşa cresc tinerii şi devin încrezuţi în opiniile lor, lipsite de lecturi serioase, neîncadrate într-un feedback cu adulţii, dar mai ales cu mentorii, iar alocuţiunile lor sunt sterile, fără fond, nedocumentate, provenite dintr-o singură sursă – Google. Odată, în transportul comun, o femeie care ţinea în braţe un copil, i-a pus în faţă mobilul cu muzica dată la maximum, iar la observaţia unui adult dacă poate fi dată muzica mai încet a urmat un răspuns furibund: „Cum să te superi când un copil ascultă muzică?” Într-adevăr, cum să te revolţi pe aceste timpuri când copilul simte lipsa mobilului şi nu a mamei, a părinţilor, a citirii unei cărţi? De ce oare un părinte ar trebui să fie îngrijorat de faptul că odrasla lui de grădiniţă se trezeşte din somn la o oră matinală, pentru că în weekend i s-a promis mai multe ore de joc pe mobil? De la o extremă la alta, de când trăim criza pandemică şi sistemul de învăţământ a trecut în online, chiar şcoala încurajează tehnologia digitală. De fapt, întreaga societate cu efectele şi cerinţele ei de integrare încurajează adicţia, adică plăcerea şi dependenţa de a trăi şi munci într-o realitate virtuală. Astăzi dacă nu cunoşti bine calculatorul şi câteva limbi străine te simţi exclus din societate, pentru că de ele depinde aproape orice job. Prin urmare, toţi – adulţi sau tineri – suntem prinşi şi aici rămânem, într-un restart şi end infinite.
Cercetătoarea Adina Baciu de la Institutul de Antropologie al Academiei Române, medic şi antropolog, în cartea sa „Adicţia digitală (boală a societăţii postmoderne)” trasează în mod direct, documentat şi echilibrat că societatea devine dependentă de utilizarea tehnologiei digitale, iar daunele neurologice au efecte dezastruoase. E un pericol nevăzut, spune cercetătoarea, e o adicţie fără vârstă şi dacă (mai) putem s-o atenuăm, e bine să creştem, cel puţin, gradul de conştientizare ca să mai salvăm ceva.
În cartea sa „Demenţa digitală (cum ne tulbură mintea noile tehnologii)” Manfred Spitzer, neurolog, psihiatru şi scriitor german, scrie că într-un raport anual din 2012, publicat de Mechthild Dyckmans, responsabilă pentru problemele de dependenţă în guvernul german, a fost anunţată cifra că „aproximativ 250 000 dintre tinerii cu vârsta între 14 şi 24 de ani sunt dependenţi de internet, iar 1,4 milioane sunt consideraţi utilizatori de internet care prezintă probleme”. Drama adusă de mediile digitale se poate citi chiar în e-mailurile neprietenoase ale celor care se împacă tacit cu această realitate, adresate celor care mai luptă cu morile de vânt: „Domnule Spritzer, vă luptaţi cu morile de vânt, ba nu, chiar cu centrale eoliene”.
Scriu şi eu cu îngrijorare despre adicţia elevilor de mobil mai ales în timpul cursurilor. Ştiu că donquijotismul meu este inutil (sau poate nu), pentru că romanul lui Cervantes astăzi nu se mai citeşte. Este preţios modelul acestui personaj în raport cu lumea fragilă de azi la valori.
SILVIA STRĂTILĂ
Chişinău
Comentarii