Tortura amintirilor neplăcute nu-mi permite a nu-mi aşterne pe hârtie trăirile de altă dată în legătură cu libertatea omului, pentru a mă elibera de coşmarul care, pentru mine, încă mai există şi persistă de atâţia ani…
Era prin 1959 – ’60 când prestam munca de inginer energetic în cadrul serviciului mecanicului-şef din cadrul fostei DREF (Direcţia Regională a Economiei Forestiere) Suceava care coordona, pe atunci, zece întreprinderi forestiere (IF) de pe teritoriul fostei regiuni. Sediul acestei instituţii era cel care astăzi este rezervat Direcţiei Silvice Suceava şi care se ocupă doar de cultura şi administraţia pădurilor din judeţ (fără activităţile de exploatare-transport şi, respectiv, industrializare, pe care le avea pe atunci DREF). Imobilul ca atare era, la vremea respectivă, una din construcţiile cele mai arătoase şi cochete din oraşul Suceava, construite pe timpul guvernării comuniste, şi care se menţine şi astăzi pe lista unor clădiri ce ar putea deveni cândva, în opinia mea, una de patrimoniu (monument istoric) în condiţiile normalităţii desfăşurării vieţii pe aceste meleaguri de legendă.
Dincolo de încăperile rezervate serviciilor instituţiei, DREF Suceava dispunea de o superbă sală de festivităţi destinată diverselor activităţi auxiliare ale administraţiei (adunări, şedinţe, manifestări cultural-artistice etc.). Dar, din păcate, sala respectivă era închiriată (cel puţin în perioada în care am lucrat eu în această instituţie) şi pentru alte activităţi – străine de cele normale şi plăcute…
Aici se desfăşurau, din când în când, procesele politice şi de altă natură ale temutului Tribunal Militar Regional Iaşi, aflat în deplasare la Suceava.
Cum încăperea serviciului mecanicului-şef, în care lucram, se afla în imediata apropiere a acestei săli, uneori din curiozitate, asistam la desfăşurarea unor procese instrumentate de acest organism juridic (şedinţele erau publice) ce mi se păreau interesante şi chiar instructive în legătură cu respectarea legislaţiei. Odată, însă, am avut prilejul de a asista la un proces, după care n-am mai vrut nici măcar să mai aud de astfel de spectacole, care au băgat o adevărată groază în interiorul meu emoţional şi pe care, aşa cum spuneam, n-o pot uita nici astăzi, după atâţia ani…
Astfel, în timpul derulării proceselor aflate pe rol, într-una din zile, completul de judecată (alcătuit din magistraţi militari cu grade de ofiţeri superiori – judecători şi procurori în uniforme militare) a primit în sală un grup de deţinuţi cu ochelari de tablă neagră („ochelari de cal”) aduşi cu „duba” de la Penitenciarul Botoşani (oraşul Suceava – slavă Domn-ului – nu avea aşa ceva) în vederea judecăţii lor. La intrarea în sală (în care se aflau şi martorii) am asistat la un adevărat cutremur al celor câţiva colegi din serviciile DREF care, ca şi mine, erau curioşi să audă şi să vadă astfel de spectacole.
„Caralii” (personalul gardian al Penitenciarului Botoşani) au împins pe cei 4-5 deţinuţi în sală, le-au dat jos ochelarii (aceştia nu ştiau unde se află) şi i-au plasat în spaţiul rezervat acuzaţilor-deţinuţi, supraveghindu-i cu armele încărcate.
Deţinuţii urmau a fi judecaţi în numele poporului, pentru „uneltiri şi crimă” la adresa regimului socialist din România. Înainte de a începe judecata, într-o linişte apăsătoare, ca din senin, unul din grupul celor acuzaţi a început a răcni disperat „ca în gură de şarpe” pe seama faptului că, de luni de zile, este torturat într-o anchetă fără finalitate, încercând să-şi arate vânătăile corporale, ca dovadă a bătăilor primite. Răsuna înspăimântător şi sinistru sala, dar unul dintre „caralii“, printr-o lovitură plasată la plex, l-a adus la tăcere pe cel revoltat, care a horcăit scurt, ca un muribund.
Acuzaţii arătau ca nişte umbre ale unor caricaturi umane: schelete mişcătoare debusolate care, dacă ar fi deschis ochii, ziceai că-s morţi de câteva zile. Adevărate cadavre vii. În acest context, o colegă de serviciu, aflată şi ea în grupul nostru de curioşi (cine a pus-o să se afle acolo?) a leşinat pur şi simplu, iar, noi, fără zgomot, am scos-o pe braţe din sala deja aglomerată de mulţimea rudelor şi prietenilor celor ce urma a fi judecaţi. În completul de judecată nu erau femei…
A început apoi judecata, preşedintele completului prezentând crâmpeie din rechizitoriul anchetatorilor, prin care se afirma că acuzaţii au atins prestigiul regimului socialist din ţară, prin vorbe şi expresii defăimătoare. Nu era vorba de fapte, ci doar de exprimare verbală în public (de regulă în cercuri mai mult ori mai puţin restrânse), considerate drept instigaţie la adresa conducerii statului.
Printre acuzaţi era şi un preot creştin ortodox dintr-o parohie rurală din dreapta Prutului, din zona micii aşezări urbane Darabani, astăzi în judeţul Botoşani. Bătrân şi gârbovit, bietul paroh era acuzat că, în timpul unei predici, la sfârşitul serviciului religios dintr-o anume duminică, ar fi afirmat: „Anticristul biblic este prezent în viaţa oamenilor din România”, făcând aluzie la conducerea comunistă a statului.
Spre final, a urmat audierea martorilor, pentru a confirma declaraţiile făcute pe parcursul anchetelor. Unul dintre martorii acuzării preotului, un ţăran bătrân care, după port, părea a fi fost „cineva” la viaţa lui, la întrebarea care i s-a pus – dacă-şi menţine declaraţia acuzatoare la adresa inculpatului –, a spus că nu-şi mai aduce aminte de ceea ce a declarat, declinându-şi răspunderea afirmaţiilor făcute la adresa preotului în cauză…
Indignat, procurorul militar a intervenit prompt, cerând completului de judecată arestarea pe loc a martorului mincinos, pentru inducerea în eroare a organelor de justiţie. Bătrânul a fost arestat şi dus la „dubă” (aflată în aşteptare). Despre avocaţii apărării – nici vorbă (aceştia, probabil, nici nu existau). Au urmat apoi celelalte elemente constitutive ale judecăţii celor acuzaţi pe care, buimăcit de cap cum eram, nu le mai reţin.
Reţin doar hotărârea finală (sentinţa) definitivă şi fără drept de recurs, cu privire la slujitorul altarului: zece ani de detenţie cu executare în regim de penitenciar, confiscarea integrală a averii şi, apoi, un an de interdicţie a drepturilor civile, după punerea în libertate…
Am ieşit din sală, cu mintea şi sufletul răvăşite şi, întorcându-mă în birou, şeful meu m-a întrebat dacă nu sunt cumva bolnav. Se vede că arătam jalnic. Mi-am adus atunci din nou aminte, în contextul ca atare, de celebra ecuaţie a lui Einstein, expusă în glumă unui prieten, cu privire la succesul în viaţă: „Succesul = Să munceşti+Să te odihneşti+Să-ţi ţii gura”.
Nu ştiu dacă bătrânul preot a mai ieşit din închisoare… dar, după trecerea mai multor ani, tribunalele militare (şi nu numai) care au condamnat la sute şi poate chiar mii de ani de detenţie anticomuniştii, pe parcursul a 45 de ani, pentru „crime la adresa cuceririlor poporului”, după decembrie 1989 judecau „crimele comunismului”, având în componenţă, în cele mai multe cazuri, aceiaşi magistraţi militari! (?). Ce fel de conştiinţă puteau avea aceşti oameni? Să condamni astăzi pe cei pe care ieri îi proslăveai drept reprezentanţi legitimi ai poporului? (!). Care popor?
Aşadar, în opinia, probabil, ai unor slujitori ai legii(?) cuplul (dualul) criminal, erou sau erou-criminal, este ceva ce se înscrie în normalitate! Instabilitatea, făţărnicia, cameleonismul şi oportunismul atribuite de multe naţii drept caracteristici bietului popor român, aparţin doar uscăturilor acestuia.
Mulţi oameni de marcă pe care-i cunosc (şi mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut) se delimitează în totalitate de astfel de „oameni ai legii” aflaţi în stare de a-şi ucide confraţii după cum „bate vântul şi în care direcţie”.
Ce credit se poate acorda unor asemenea oameni lipsiţi de cel mai elementar proces de conştiinţă, care cultivă astăzi corupţia (fără a generaliza totuşi) de toate soiurile în activităţile pe care le desfăşoară?
Revenind la cazul prezentat, cu unul dintre magistraţii militari (procuror) m-am întâlnit pe parcursul anilor, când acesta lucra, acum, în civilitate (jurist-consult). Nu ştia şi nici nu a mai ştiut vreodată că-l identificasem drept component al completului de judecată prezentat în cadrul acestor amintiri de care aş dori, cu tot dinadinsul, să scap.
ROMULUS SFICHI
Comentarii