După un eşec ruşinos al unei microcentrale electroeoliene, ca rezultat al unei colaborări între Întreprinderea de Distribuţie a Energiei Electrice Judeţene din anii 1980-1985 şi un colectiv de cadre didactice de la actuala Universitate suceveană (pe atunci doar institut dependent de Iaşi), subsemnatul, care nu fusesem implicat în această cercetare, deşi prestam o activitate de coordonare a proiectării surselor regenerabile de energie la respectiva întreprindere, m-am angajat, din proprie iniţiativă, la elaborarea unui proiect mai îndrăzneţ privind utilizarea energiei vântului (energiei eoliene).
Astfel, după o perioadă relativ lungă de informare – documentare făcută la ICEMENERG (Institutul de Cercetări şi Modernizări Energetice), la Bucureşti, cu preocupări în domeniul de referinţă şi la Universitatea „Transilvania” din Braşov, care tutela un „Laborator pentru valorifi-carea energiei vântului” ce dispunea de un teren experimental la Ghimbav, am elaborat, mai întâi, un model matematic (metodă de calcul) privind predicţia puterii şi energiei medii anuale a unui agregat energetic eolian în funcţie de parametrii vântului şi de condiţiile meteorologice ale zonei de amplasament, cu date statistice ce rezultau din înregistrările staţiilor meteo din zonă sau ale celor din apropiere. Acest model (statistic-probabilistic) a fost publicat în revista naţională şi de schimb cu străinătatea „Energetica” (care fiinţează şi astăzi în România). El s-a dovedit a fi competitiv cu altele elaborate de-a lungul anilor, mai ales în Canada, şi l-am aplicat pentru un amplasament din Podişul Sucevei (dealul Teişar-Mihoveni, unde este amplasată şi staţia tv Suceava).
Amplasamentul a fost adoptat în baza unui alt studiu elaborat tot de Institutul de Învăţământ Superior Suceava (nucleul actualei Universităţi) în colaborare cu specialiştii de la staţia meteo Pângăraţi, judeţul Neamţ. Am elaborat proiectul unei centrale eoliene cu puterea instalată de 20 KW (de zece ori mai mare decât cea demolată din dispoziţia organelor politice ale vremii, din motive pe deplin justificate), echipată cu o turbină eoliană cu ax vertical, cu trei pale, care antrena un generator electric asincron trifazat, ce urma să funcţioneze interconectat cu reţeaua SEN (sistemul energetic naţional) la frecvenţa industrială de 50 Hz din România.
Proiectul a fost avizat şi aprobat, asigurându-i-se finanţarea pentru punerea în practică. Încercarea de a i se schimba amplasamentul cu un altul, care să fie vizibil din motive de reclamă, s-a lovit de împotrivirea mea, deoarece n-am vrut să înregistrăm un nou eşec, deşi de această dată centrala era prevăzută a fi dotată cu instalaţia de evitare a mersului în regim de motor al aerogeneratorului asincron, în lipsa vântului, spre deosebire de cazul precedent, când, în lipsa vântului, microcentrala funcţiona ca un ventilator.
După lungi tergiversări, care au durat aproape un an de la elaborarea proiectului până la începerea execuţiei, şantierul de construcţii-montaj al întreprinderii a demarat punerea în operă a lucrării. Execuţia lucrării înainta cu viteza melcului, şi parcă din dorinţa de a dovedi inconsistenţa proiectului, care constituia o premieră pentru judeţ, iar în cazul reuşitei deranja orgoliul unor şefi mai mari sau mai mici, ce se vedeau puşi într-o situaţie de inferioritate profesională. Cu chiu cu vai, spre sfârşitul anului 1989, partea de construcţie (suportul de beton armat al agregatului) era terminată. Dar, în ianuarie 1990, când urma să se treacă la montajul agregatului turbină-generator, conducătorii întreprinderii în cauză de atunci au dispus casarea şi trimiterea la fier vechi a acestuia, care tocmai venise de la Braşov în urma comenzii făcute cu un an în urmă, din motive care, cel puţin pentru mine, nici astăzi, după atâţia ani, nu sunt cunoscute. Era perioada anilor fierbinţi ai aşa-zisei revoluţii, când România a fost devastată şi dezindustrializată. Astăzi şi până nu demult, unele posturi tv din ţară vorbesc despre „România furată”. De cine oare?
Călătorul, pe porţiunea de drum DN 17 Suceava – Gura Humorului, poate observa din mers relicva părţii de construcţie a respectivului agregat, care a murit înainte de a se naşte din vina nu ştiu cui şi, care, până la urmă, s-ar putea afla de către cineva interesat…
De atunci şi până în zilele noastre, nimeni nu s-a mai aventurat în lucrări specifice de această anvergură în judeţul Suceava deşi, prin apel la firme străine, în zona litoralului Mării Negre funcţionează cu eficienţă mai multe parcuri (ferme) de agregate electro-eoliene, care n-au nimic în ele de provenienţă românească. Tinerii noştri sunt, în mare parte, specializaţi în culesul căpşunelor, sparanghelului şi a altor fructe şi legume din ţările economic avansate ale Uniunii Europene.
Referindu-ne la cazul relatat, îmi dau seama că nimeni nu este dispus să se ocupe de acest „mizilic”, când întreaga ţară a devenit o ruină din punct de vedere economico-industrial. Ce am pus, pe durata a mai bine de 30 de ani, în locul industriei făcută praf şi pulbere? Am pus totuşi ceva: migraţia capitalului de muncă pe alte paralele şi meridiane ale globului, în căutarea mijloacelor de subzistenţă.
Probabil că posteritatea ne va judeca dacă vom mai exista ca neam şi ţară…
Cât priveşte cazul punctual descris, am rămas cu impresia şi chiar convingerea că la asasinarea acestui proiect, parţial pus în operă, a contribuit mult (în acele zile) dorinţa unora de a mă compromite şi discredita, aruncând vina asupra proiectantului.
Nu întâmplător, nu demult, cineva mă întreba dacă nu port răspunderea eşecului investiţiei respective, influenţat, probabil, de ticăloşii ce propagau asemenea zvonuri spre a-şi ascunde competenţa profesională şi impostura în care se aflau la vremea respectivă, prin funcţiile pe care le deţineau.
Cert este însă că zona judeţului Suceava dispune de un potenţial eolian pretabil a fi amenajat şi introdus în categoria „surselor verzi” de energie. Dar cine s-o facă?
ROMULUS SFICHI
Comentarii