Vrednicie monahală şi har scriitoricesc

Nu este deloc uşor să cuprinzi în  două cuvinte (vrednicie şi har), chiar dacă  ar fi să te rezumi doar la ceea ce francezii numesc „les qualités metresses”, dimensiunile fundamentale ale unei personalităţi precum aceea a monahiei ELENA SIMIONOVICI, muzeograf/ghid la Sf. Mănăstire Voroneţ, pe care Dumnezeu a înzestrat-o cu atâtea daruri spirituale care, fără a fi absolut divergente, nu se concentrează totuşi într-un punct focalizator în aşa fel încât să îngăduie o circumscriere generică simplă, unitară, cuprinzătoare şi… definitivă.

Un talant posedat (se vede) aprioric, pe care maica Elena l-a utilizat din start în noua sa misiune liber asumată, este harul de a împleti cuvintele în construcţii expresive limpezi şi moderat vibratorii (situaţia fiind, desigur,  determinată şi de subiect, şi de context, şi de…), aşa încât strălucirile acestui har au fost şi ele răsfrânte tot spre beneficiul sfântului lăcaş, (Noul Voroneţ, aş cuteza a-i zice), pe care cuvioşia sa îl slujeşte efectiv (de când s-a despărţit, cel puţin amiabil, de catedra de limba şi literatura română deservită, şi aceasta, vreo două decenii, cu totală devoţiune profesorală, la Şcoala Generală Vatra Moldoviţei, unde a fost, la un moment dat, citim în Enciclopedia Bucovinei, şi director educativ) cu dragoste şi credinţă de vreo trei decenii (de când acesta a renăscut ca o altă pasăre Phoenix). Sunt de reţinut, în această privinţă,  mai cu seamă ecourile unor ghidaje rezonante în conştiinţa publicului vizitator, îndeosebi când acesta  este chiar de cea mai aleasă şi înaltă esenţă, cu mare putere de intervenţie şi orientare chiar şi a destinelor umanităţii pe calea binelui şi armoniei universale: „Preşedinţi ai republicilor democrate din lume, monarhi ai ţărilor scandinave, prinţi moştenitori ai monarhiilor orientului, cancelari şi primi-miniştri, senatori ai democraţiei de peste ocean, reprezentanţi ai Academiilor din toate colţurile lumii şi, nu în ultimul rând, conducători ai Bisericilor din toată lumea [care] se întâlnesc în zilele de vară la Voroneţ. Pentru cei ce conduc destine ale naţiunilor cuvântul nostru [de ghid] are şi o sonoritate aparte. Ei aud în faţa Judecăţii de Apoi, pictură care-i fascinează, că au a da răspuns şi pentru binele pe care ar fi putut să-l facă şi nu l-au făcut pentru popoarele lor.” (Vezi Monahia Elena Simionovici, Frumuseţe şi lumină, Suceava, Editura Muşatinii, 2019, p. 31.). Asta ca să nu mai vorbim de mesajele transmise (şi care musai ar trebui încredinţate publicităţii pe canale personalizate) din partea unor beneficiari, oaspeţi ai mănăstirii (vizitatori speciali sau simpli turişti), mesaje  cărora neapărat trebuie să le fie asociate numeroasele articole publicate de maica Elena în presa locală („Crai nou”) sau naţională („Gâdirea”, „Dacia literară”, „Renaşterea”, „Candela”, „Epifania”, „Lumina”, „Bucovina literară”), şi, în mod deosebit, cele peste zece  apariţii editoriale (unele cu versiuni în limbi străine de largă circulaţie: franceză, germană, engleză, italiană), toate axate, chiar în sens mai larg, mai cuprinzător vorbind, pe valorificarea resurselor de inspiraţie de sorginte voroneţeană, ceea ce va să însemne şi că locul (genius loci!) reprezintă un izvor care-şi aştepta (şi va continua să-i aştepte) meşterii pricepuţi în captarea şi valorificarea ape-lor sale freatice sau de adâncime. Dintre cărţile destinate valorificării resurselort conţinute de pictura murală a Bisericii „Sf. Gheorghe” a Mănăstirii Voroneţ, de un interes cu totul aparte sunt, după părerea noastră de fost muzeograf cu antene îndreptate spre totalitar, cele consacrate de maica Elena Icoanelor (apărute în anii 2004 şi 2007), mai ales cea de a doua, referitoare la Icoanele altarului, ale căror taine încercase să le desluşească şi Petru Comarnescu, prin anii ’60, însă, din păcate, în condiţii de luminozitate şi limpezime a imaginii care aproape că nu-l slujeau cuviincios, pe vremea când biserica se mai afla încă în ipostaza „de mir” (= parohială) în care ne-o lăsaseră habsburgii „civilizatori” începând cu anul 1781. Se poate spune, admiţând o doză de figuraţie expresivă, implicită în această situaţie, că maica Elena a izbutit, prin intermediul cărţii menţionate, să scoată icoanele de pe pereţii altarului şi să le pună sub privirile tuturor celor interesaţi, ceea ce nu-i o performanţă chiar de toată mâna, mai ales dacă luăm în considerare faptul că accesul publicului în altar este, prin firea lucrurilor, restricţionat de anumite dogme religioase mai dificil de surmontat.

Aşadar, începându-şi noua slujire, aceea de călugăriţă muzeograf, maica Elena şi-a asumat, automat, şi un rol în plus, în care este adevărat că n-o distribuia nimeni, anume pe acela de cronicar al Voroneţului. Consemnând în presă şi  în unele cărţi de publicistică semnificative  momente din noua istorie a sfântului lăcaş, începând cu un text programatic (să-i zicem aşa), apărut în anul 1997, sub titlul Sfânta Mănăstire Vroneţ, vatră de istorie românească şi de spiritualitate ortodoxă, urmat de altele precum Mireasmă de albastru (2008), Oameni la Sfânta Mănăstire Voroneţ (2010), Mănunchi de gânduri (2014) de o factură mai degrabă impresionistă decât realistă, întrunind adică texte în care impresiile mai personale se asociază cu cele privind evoluţia în această vreme a Sfintei Mănăstiri readusă la o nouă viaţă (nu numai) eclesială, incuzând, spre exemplu, slujbele de obşte – de la utrenie la miezonoptică – sau activităţi decurgând din grija stăruitoare pentru restaurarea şi perfecta întreţinere şi funcţionare a tuturor spaţiilor monastice etc., în care maica Elena a dovedit şi ea o implicare exemplară, aşa cum rezultă şi din propriilei scrieri, alcătuite cu har şi onestitate, pe care le-am amintit deja şi cărora trebuie să le alăturăm cea mai recentă apariţie editorială semnată de monahia Elena Simionovici: Sfânta Mănăstire Voroneţ. Trei decenii de la înfiinţare  (Suceava, Editura Muşatinii, 2021, 126 p.).

Dar universul misiunii asumate de maica Elena se extinde şi la alte dimensiuni aflate la un orizont superior al vieţii eclesiale, ţinând tot de parametrii culturii religioase, dar implicând valenţe cognitive de substanţă şi altitudine teologică de o specificitate mai intrinsecă. Avem în vedere comunicările destinate participării la diverse (şi nu puţine) întruniri cu caracter mai… academic, unde fiecare participant comunică rezultatele investigaţiilor proprii în contextul surselor teologice, abordate sincronic sau diacronic, generic sau pe falii tematice etc. Astfel de rezultate se regăsesc în scrierile maicii Elena (pildă: Lumina în filocalie, în Frumuseţe şi lumină, cit. mai sus, p. 11-19) care aparent (dar nu numai) pot da seamă şi despre călătorii în diverse centre religioase ale lumii de la „Peştera luminii” a Sfintei „Teodora din Carpaţi”, cu trasee trecând pe la atâtea şi atâtea locuri şi lăcaşuri a căror enumerare poate „umple pagina” frumos, e adevărat, însă rostul lor nu este doar acesta (decorativ), ci preponderent acela de a sugera repere şi pelerinaje posibile pentru toţi cei ce iau cunoştinţă de ele din aceste pagini măiestre ale monahiei Elena Simionovici, încărcate de atâta „frumuseţe şi lumină” (Mărturisesc căutarea luminii, declară autoarea într-un text din deschiderea cărţii), contaminante prin puterea de atracţie copleşitoare a cuvântului care mângâie şi îndeamnă cuviincios. Aşadar, avem norocul să o însoţim pe autoare – pornind, bineînţeles, de la Voroneţul învăluit în lumina albastră – pe la Râmeţ, Prislop, Tismana, Polovragi, Bistriţa, Târgu-Jiu (Masa Tăcerii), Curtea de Argeş, Cozia, Mănăstirea Turnu, Schitul Dejani, Braşov (Biserica Neagră), Cetatea Târgovişte, Mănăstirea Viforâta, Mănăstirea Dealu, autoarea observând cu justeţe că „sunt atâtea taine şi comori la noi acasă pe care ar trebui să le cercetăm şi să le preţuium”,  opinie la care nu putem să nu subscriem şi noi cu tot entuziasmul

Dintre traseele şi reperele pe care maica Elena a avut fericirea să le frecventeze cu prilejul pelerinajelor  misionare sau / şi la liberă alegere, le vom reţine doar cu titlu de menţionare informativă (invocând, bineînţeles, şi criza reală de spaţiu tipografic!) pe următoarele: Meteora, Atena, Thesaloniki, apoi Kievul (cu Lavra Poceaev) şi, în „zbor peste Caucaz”, popasuri la Tblisi (capitala Gruziei), apoi în Armenia cu faimosul  [radio!] Erevan, de unde s-a ajuns în „inima Rusiei, la Moscova” (Kremlinul,  Biserica Sf. Vasile Blajenâi (indisponibilă în interior, din păcate), Teatrul cel Mare, Catedrala Patriarhiei Ruse, Muzeul Puşkin şi, pentru un moment, de neevitat!, la o dasfidania memorabilă: „un restaurant cu muzică stridentă” şi program de… cabaret.

Partea de reală greutate a acestei cărţi excepţionale a monahiei Elena Simionovici se constituie, credem noi, din relatările, în acelaşi dulce stil clasic, despre poposiri la conferinţe ecumenice, uneori însoţită de „măicuţa stareţă Irina”, mai totdeauna de maica Gabriela Platon (actuala stareţă), cu care a format în permanenţă un tandem de benefică comuniune. Cartea aceasta fermecătoare nu-şi propune să dea seamă atât de activităţile propriu-zise de la întâlnirile confesionale desfăşurate conform unor tematici şi programe antestabilite, cât să contureze o diversitate complexă de contexte religioase, istorice, culturale. arhitecturale, plastice (mai ales), naturiste, muzeale, încât aş cuteza a zice, după ce am parcurs-o cu mare bucurie, că în cele aproape 250 de pagini ale sale se conturează o enciclopedie sui generis desfăşurată pe porţiuni elocvente din trei continente, „partea leului” fiind rezervată, firesc, bătrânei noastre Europe, căci maica Elena, după ce ne-a prins ocrotitor de mânuţă, ne ademeneşte să o însoţim cu plăcere  şi la Istanbul (Constantinopole,  cum ar prefera autoarea; şi noi de asemenea!), şi la Atena, şi prin Roma, prin Paris, Praga, apoi prin Finlanda, Spania, Bulgaria, Luxemburg, Belgia, Estonia, Israel („ţara cu munţii sfinţiţi”!), Egipt etc. Peste tot, fericita autoare surprinde şi ne face părtaşi surprizelor sale, aspecte specifice identitare pentru locurile şi oamenii în cauză, văzute cu un ochi al sufletului mereu proaspăt şi deschis la ineditul deloc frapant al lucrurilor („aşa am trăit cele văzute, aşa am scris despre ele”, mărturiseşte autoarea undeva, la p. 128), tocmai datorită dezvăluirii printr-o tehnică / o măiestrie nicidecum ostentativă, încât impresia pe care ţi-o lasă este (formidabilă performanţă!) aceea de ceva familiar însă neconştientizat până acum, asta chiar şi atunci când, ca să ne referim la o pildă palpabilă, ni se descrie, fără niciun fel de mofturi tehniciste, un tablou al lui Tizian, căutat cu înfrigurare – „cu gândul şi cu sufletul” –  pentru a fi, în fine,  descoperit, în „Der Zwinger zu Dresden”, lângă un nud de Corot (v. p. 103-104).

Despre această carte a monahiei Elena Simionovici, cea mai valoroasă din câte ne-a dat până acum, ar fi de scris, chiar şi numai la nivelul impresionismului critic, încă multe, încât un critic mai „zelos” ar putea  probabil scoate o lucrare de două ori mai amplă decât cartea de referinţă. Noi ne limităm la aceste notaţii signaletice, mărturisind că ne-ar fi teamă să plecăm într-un pelerinaj pe urmele monahiei Elena Simionovici, considerând, cumva figurativ privind lucrurile, că am risca acum, după ce am citit această carte măiastră, să rămânem nesatisfăcuţi de factura realităţilor încondeiate de autoare, exprimându-ne însă adeziunea la opinia sa că   „orice ţară, de aproape sau mai de departe, merită să fie văzută”, pentru că „Orice popor cu istoria sa, cu credinţa sa, cu tradiţiile şi realităţile sale geografice contribuie la tezaurul umanităţii.” (p. 166). Din orice călătorie, este de părere maica Elena, după experienţa pelerinajului egiptean, „ne întoarcem acasă luând cu noi un buchet de flori alcătuit din lumină şi întuneric, din bucurie şi tristeţe, din bogăţie şi amărăciune, din speranţă şi neputinţă, din comori ale culturii vechi fără egal şi din realităţi contemporane dureroase.” (p. 241)

NICOLAE CÂRLAN

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: