Adânc imprimate în memoria mea sunt călătoriile cu tatăl meu şi fratele mai mic spre Bucovina. Urcam pornind din Cluj spre Valea Bârgaielor cu maşina, atingeam Piatra Fântânele, unde era primul nostru popas. Trecuţi de Dornişoara, intram în Bucovina ca într-un templu, căutam răcoarea brazilor uriaşi, a zadei, culcuşul ciupercilor, lampioanele zmeurei. Dorna Candrenilor, Poiana Stampei, Vatra Dornei, nume dragi, ne apropiam de Câmpulung Moldovenesc, opream puţin în centru, la „Zimbrul”, apoi ajungeam spre seară la Rădăuţi, oraşul vacanţelor noastre fericite, chiar dacă vremurile nu erau. Oraş unde mai găseai birje, iar în târgul săptămânal se vindeau de toate, de la pui de raţă de câteva zile la bundiţe cu blană de jder. Fratele meu chiar a fost norocos. I s-a potrivit perfect un pieptar cu blană de miel negru. Oraşul nordic, unde se refugiaseră rudele mele din Bucovina ocupată, păstra multe din obiceiurile de altădată, nostalgia Cernăuţiului, în primul rând, atmosfera poliglotă şi melanjul cultural românesc-german-evreiesc-rusesc-polon. Ai mei din partea paternă vorbeau cu toţii curent germana (cu accent, spunea Peter Motzan, care conversase amuzat cu tata în 1971), rusa, chiar idiş (bunica, mătuşa), mai mult, înţelegeau bine polona, ucraineana. Lumea se respecta, după ce ieşea de la Catedrala ortodoxă sau de la Biserica catolică, se oprea la o cofetărie din centru sau la restaurantul „Nordic”, unde se destindea, cum ar fi fost vorba de faimosul „Vultur negru” al Cernăuţiului interbelic. Am cercetat, copil, şi Sinagoga din Rădăuţi, cred că avea una dintre cele mai bogate decoraţiuni pe care le-am văzut. Conflicte religioase sau culturale nu existau, aici… Nu era poate o lume perfectă, dar una armonioasă spiritual era, fraternă chiar. Biserica Bogdana, sec. XIV, ctitorie a lui Bogdan I, păstra aura unui timp neguros şi eroic al istoriei noastre, iar trenul care trecea prin mijlocul oraşului avea ceva de basm urban. Copil printre alţi copii, băteam mingea pe maidanul prăfos aproape de râul Topliţa, care curgea prin spatele grădinii bunicii. Mă scăldam în bazinul ştrandului din Grădina de Tir, eram prieten cu suava Rut, fetiţa care a emigrat, pe care în zadar am căutat-o chestionându-mi prietenii, inclusiv o prozatoare din Israel, care locuise pe aceeaşi stradă cu ea, nimeni nu a găsit-o. Casa unchiului meu M. din Rădăuţi era aproape lipită de casa ei.
Tata ne ducea ritualic anual în Bucovina, nu doar să admirăm Obcinele Bucovinei ori vârfurile muntoase Adam şi Eva, sau Rarăul, de jos de la Pojorâta, dar mănăstirile cu frescele lor nestricate de timp, Voroneţul şi Suceviţa, Arbore şi Vatra Moldoviţei, Dragomirna şi Putna. La mormântul lui Ştefan cel Mare ne reculegeam sobri. Eu întrebam de turnul unde dormiseră în fân Eminescu şi Slavici, în 1871, veniţi să serbeze sfinţirea din urmă cu patru sute de ani a Mănăstirii Putna. Pentru membrii României June, unitatea tuturor românilor era un ideal naţional. Îmi dau seama acum, drumul în Bucovina era o călătorie la izvoare, o iniţiere într-o lume perenă, cea a bunelor rânduieli. Faţa tatălui meu mi se părea că se luminează din interior când exclama „Suntem în Bucovina!”
(Din „România literară”, numărul 27-28/ 25 iunie 2021, p. 18, în cadrul anchetei revistei pe tema „România scriitorilor”)
ADRIAN POPESCU
Comentarii