Pacientul vrea să te uiţi la el şi ca la un om, nu doar ca la un bolnav

Era linişte în sala de aşteptare a Ambulatoriului de diabet al Spitalului Judeţean Suceava. Doar vreo 13-14 pacienţi îşi mai aşteptau rândul, la acea oră, la medicul preferat. Mulţi bolnavi stabili încă evită să vină în Ambulatoriu, chiar dacă de la 1 februarie a.c. s-a redeschis, după pandemie, şi solicită pe internet reţeta pentru insulină sau pastilele care le asigură supravieţuirea. Cei care au dezvoltat complicaţii au însă nevoie de mâna şi ochiul doctorului şi vin să fie consultaţi. Suferinţa era multiplicată în acel moment în 13-14 trupuri, tăcută ori strecurată prin masca de protecţie în oftaturi adânci. O doamnă la vreo 70 de ani, cu piciorul stâng bolnav, îşi îndreaptă pedant pliurile fustei şi verifica echilibrul bastonului rezemat de perete. Un alt vârstnic, abia externat, răsfoieşte nişte documente şi îi şopteşte ceva fiului care-l însoţeşte şi până la mine răzbate cuvântul „infarct”. Un alt bărbat, supraponderal, congestionat la faţă, îşi întindea gemând unul dintre picioarele umflate nefiresc peste care şireturile prea întinse ale adidaşilor păreau a se rupe în fiecare moment. La recepţie, o asistentă medicală verifica împreună cu o colegă un teanc de reţete şi se auzea: „Olaru, Popescu, Popovici, Rusu, Sava…”.

„Pentru pacienţii doctorului Cobuz… Domnul doctor vă roagă să…” a rupt relativa tăcere, câteva minute mai târziu, vocea unei alte asistente. Am pierdut restul apelului în timp ce număram vreo opt capete care s-au ridicat brusc, atente la solicitarea doctorului lor.

„Pacienţii se bazează pe pastila care face minuni”

Dr. Claudiu Cobuz este şeful Secţiei Diabet Zaharat, Nutriţie şi Boli Metabolice a Spitalului Judeţean Suceava şi coordonatorul Centrului Judeţean de Diabet Zaharat. La 41 de ani poate fi considerat unul dintre medicii de „şcoală nouă”, deşi în timpul conversaţiei noastre a făcut des trimitere la înţelepciunea reprezentanţilor vechii şcoli medicale, cea din vremea în care „medicina se practica pe umanitate, nu pe dovezi, ca astăzi”, aşa cum a spus el însuşi.

„Este diabetul un handicap, domnule doctor?” îl întreb.

„Depinde. Dacă ţine glicemia sub control, speranţa de viaţă a unui diabetic poate fi la fel ca cea unui om care nu are această problemă. Pentru noi, o astfel de persoană nu este un pacient, ci un om cu diabet zaharat. El devine pacient doar atunci când apar complicaţiile clinice, când apar nefropatia şi dializa, când apar retinopatia şi riscul de orbire, când apar hipertensiunea şi riscul unui accident vascular sau al unui infarct.

Atunci diabetul este un handicap. Până la acestea, diabetul este uşor de gestionat datorită terapiei actuale moderne, cu metode de monitorizare a glicemiei, cu administrare automată a insulinei etc.” a răspuns medicul.

Tonul liniştit şi calmul cu care vorbeşte despre diabet, o boală-balaur, în mintea mea, mă provoacă să plusez:

„Trăieşti până la 100 de ani cu diabet?”. Iar medicul Cobuz îmi răspunde fără ezitare: „Da”. Da, spune el, dar numai evitând complicaţiile doar ducând un mod de viaţă sănătos.

„Pacienţii sunt oarecum dezamăgiţi când noi recomandăm de fiecare dată, după diagnosticare, optimizarea stilului de viaţă. Este sfatul primordial. Nu pentru că citim din cărţi, ci pentru că acesta este adevărul.

Pacienţii se bazează pe pastila care face minuni. Pastila are treaba ei, dar fără schimbarea modului de viaţă, fără o alimentaţie sănătoasă, fără mişcare, nu ştiu dacă…

Toate, diabetul, obezitatea, dislipidemiile, hipertensiunea, infarctul sunt preţul plătit pentru o viaţă nesănătoasă, preţul vremurilor pe care le trăim în prezent. Repet, optimizarea stilului de viaţă este esenţială” a declarat medicul.

Îmi spune că diabetul zaharat dezechilibrat scurtează viaţa unui om cu 10 ani, în timp ce cu unul controlat omul trăieşte normal, ani mulţi. Îmi dă în acest sens exemplul unor suceveni cu diabet de tip I diagnosticaţi prin anii ’80, pe când aveau 25-30 de ani, şi care trăiesc, au muncit, au ieşit la pensie fără să dezvolte complicaţii pentru că şi-au recunoscut boala, şi-au monitorizat glicemia, au avut grijă la ce au mâncat, au făcut mişcare, au vrut să trăiască frumos.

 „E un mister chiar şi pentru mine, ca medic, cum au reuşit oamenii aceştia să-şi monitorizeze glicemia şi să trăiască fără complicaţii, în condiţiile în care în acei ani făceai doar o glicemie pe lună şi când în România nu exista decât un singur tip de insulină, acela produs în ţară, din sursă bovină şi porcină” recunoaşte dr. Claudiu Cobuz.

Apoi îmi dă exemplul actorului Mircea Albulescu, diagnosticat cu diabet la 30 şi ceva de ani, care a trăit încă 50 de ani după aceea. Exemplul actorului Dragoş Bucur, şi el dependent de insulină de foarte tânăr, care la 43 de ani este un om activ, sănătos, cu o familie frumoasă, casă şi masă şi cu o carieră artistică recunoscută. Îmi pomeneşte şi despre celebra Halle Berry, model şi actriţă cu două premii Oscar, ajunsă la 54 de ani, diagnosticată cu diabet din vremea adolescenţei, dar şi despre înnotătorul american Gary Halle jr., care a luat 4 medalii la Olimpiada de la Sydney, şi el pacient cu diabet tip 1.

Dar cred că nu e musai să fii o celebritate ca să te bucuri de viaţă ani buni, chiar dacă eşti diabetic.

De ce fac copiii diabet, doctore?

Coordonatorul Centrului Judeţean de Diabet Zaharat spune că sucevenii nu sunt în mod special predispuşi la diabet, chiar dacă la noi, în Bucovina, se mănâncă mult şi bogat în grăsimi. Regiunea de Nord-Est a ţării este a treia ca prevalenţă a bolii cu care sunt diagnosticate în prezent, la nivel naţional, peste 650.000 de persoane. Specialiştii spun însă că numărul acestora este mult mai mare, deoarece există probabil zeci de mii de români nediagnosticaţi încă.

În evidenţa centrului de la Suceava sunt aproximativ 24.000 de pacienţi cu diabet tip 1 sau tip 2, un număr mare, dar nu mai mare ca în multe alte localităţi din ţară, o „industrie” totuşi a suferinţelor, cât timp medicii centrului consultă în jur de 100 de oameni pe zi.

„Am trecut în 2020 peste un an greu, cu presiuni de toate felurile, cu temeri, supraalimetaţie şi sedentarism. Se simte asta la centru?” îl întreb pe medicul Claudiu Cobuz.

„Se simte şi nu numai prin parametrii biologici ai dezechilibrului glicemic al pacienţilor, al problemelor medicale pe care le au, ci şi în relaţia medic-pacient.

Diabetul este o boala cronică de cursă lungă, care dezvoltă o relaţie specială cu pacientul. Grav este că glicemia crescută afectează fiecare celulă din organism. Este o boală parşivă, care nu doare, care are, la diabetul de tip 2, simptome uşoare, dar care, necontrolate, dezvoltă patologii grave.

După lunile de pandemie se vede clar că pacientul avea nevoie să vorbească direct cu medicul. Telefoanele sună, noi răspundem, facem consultaţii la telefon, pe net, dar nu este acelaşi lucru ca în întâlnirea faţă în faţă. M-a bucurat că de la 1 februarie conducerea Spitalului Judeţean a fost de acord cu redeschiderea fizică a Centrului. Acum mergem mixt, cu pacienţi online, dar şi fizic, cu pacienţi care au probleme medicale legate de diabet, precum dislipidemie, obezitate, hipertensiune şi care au nevoie de analize, schimbare de tratament, internare” spune medicul.

Judeţul Suceava are totuşi o nedorită particularitate, fiind printre cele cu număr mare de copii care suferă de diabet zaharat. Potrivit medicului Claudiu Cobuz, în evidenţe se află în jur de 120 de copii diagnosticaţi cu diabet tip 1, copii care supravieţuiesc datorită injecţiilor cu insulină.

„De ce fac copiii diabet, doctore?” întreb, pentru că mă sperie asta şi nici nu ştiu.

„La copii, diabetul este particular. Pancreasul copilului pierde secreţia de insulină şi necesită tratament injectabil din prima zi după diagnosticare. Cauzele nu sunt clare, ci doar bănuite. Pe locul întâi este stresul. Da, stres la copii, provocat de un părinte plecat la muncă în străinătate, de exemplu. Am avut cazuri diagnosticate cu ani în urmă, când migraţia românilor era masivă. Acum parcă s-au mai obişnuit cu lipsa părinţilor, deşi ei suferă în continuare. Sunt copii la care stresul a fost provocat de o notă mică la şcoală, de altercaţii în familie, de presiuni de diferite feluri.

Până recent, copiii cu diabet erau trimişi la Iaşi, dar din luna noiembrie a anului trecut am încheiat un protocol cu Secţia de Pediatrie a Spitalului Judeţean, căreia îi mulţumesc că s-a implicat şi în diabet, pentru ca aceşti copii să poată fi spitalizaţi aici la Suceava, unde sunt consultaţi zilnic de un medic diabetolog. În acelaşi timp, asistentul educator le explică părinţilor şi copiilor modul de administrare al insulinei şi tehnicile de monitorizare. Putem gestiona aici cazurile de diabet pediatric şi este mult mai bine atât pentru cei mici, cât şi pentru părinţi care nu mai fac drumul, sunt aproape de casă” a declarat şeful Centrului de Diabet Zaharat, Nutriţie şi Boli Metabolice Suceava.

„Un medic bun este acela la care pacientul vine fără teamă”

Medicul Claudiu Cobuz mărturiseşte că, la fel ca pe fiecare profesionist din branşă, îl bucură succesul terapeutic, faptul că pacienţii îl caută, au încredere în el, că vin la uşa lui pentru sfaturi nu doar în legătură cu diabetul. Şi el le dă, trimite bolnavii la specialişti şi nu lasă niciodată pe nimeni la uşă, deşi programul de consultaţii s-a terminat demult. Chiar dacă e prins cu bolnavii în multe părţi, îi place şi emisiunea la Radio As pe care o face, un program de medicină preventivă, la care invită colegi de diverse specializări, pentru care se pregăteşte ca un student în sesiune şi cu care se simte de folos sucevenilor.

Mai mărturiseşte că nimic din ce vine de la pacient nu-l poate supăra sau enerva vreodată.

„Niciun medic pe lumea asta n-ar trebui să fie supărat sau iritat de ceva ce vine de la pacient. Omul are o suferinţă, te caută, are încredere în tine. Dacă poţi să ajuţi omul, fă-o, pentru că rămâi din asta cu ceva care te fericeşte. Am reţinut încă din facultate că pacientul vine la tine deja umilit de boală, iar tu nu ai niciun drept să-l mai umileşti în plus. Că a întârziat la consultaţie, că a făcut ceva greşit, că nu s-a încălţat mai repede… Ce-i asta? Se pare că am o relaţie potrivită cu pacienţii mei, cât timp văd că mă caută şi mă recomandă altora. Iar asta e parte din acel ceva ce mă fericeşte” încheie doctorul ideea.

Îmi mai dă încă un exemplu de „fericeală” profesională, unul în care a simţit recunoştinţa curată a unui pacient.

O doamnă de 85 de ani, externată cu o zi înaintea discuţiei noastre, o doamnă educată, cu mult bun-simţ, şi-a trimis fiul la el cu un coş cu flori. Acesta dădea din colţ în colţ, la uşa cabinetului, pentru că părea anapoda să ofere flori unui bărbat.

Dar Claudiu Cobuz s-a bucurat de flori. Spune că le-a primit cu drag pentru că erau gestul de recunoştinţă, făcut din inimă, al unei doamne de 85 de ani. „Medicii mai au şi astfel de bucurii, când pacienţii le mulţumesc cu sinceritate” a adăugat el.

I-am adresat la final medicului diabetolog aceeaşi întrebare la care mi-au răspuns în timp şi alţi medici de prestigiu suceveni: „Ce face, dincolo de competenţele profesionale, dintr-un medic, un medic bun?”. Şi mi-a răspuns:

„Un medic bun este acela la care pacientul nu vine cu teamă, iar tu, ca medic, găseşti cu el, în orice moment, o cale de comunicare. Cred că este vorba despre relaţia pe care o ai cu pacientul, despre felul cum vorbeşti cu el nu numai despre medicină şi boală. Unii nu vor să-şi recunoască boala, slăbiciunile, aşa că trebuie să găseşti şi alte moduri prin care să afli mai multe despre omul din faţa ta şi care să te ajute să-i dai sfatul medical cel mai bun. Profesorii noştri mai în vârstă din facultate ne spuneau: «Numai mâna s-o pui pe umărul pacientului şi să vezi cum se schimbă faţă de tine». Am ţinut minte asta, aşa că nu mă feresc să ating, să îl prind de mână. Pacientul vrea să te uiţi la el şi ca la un om, nu doar ca la un bolnav.

Îmi permit să-l citez pe Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, care trimitea la ideea că un medic bun este cel care învaţă de la pacient şi care le spunea discipolilor: «Când veţi intra în vreun spital, dezbrăcaţi-vă de patimile de cupiditate şi de orgoliu, lepădaţi-vă şi de trândăvie şi daţi-vă cu totul bolnavilor, cărora să le fiţi recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiţi. (…) Urmând preceptele carităţii, îngrijiţi pe bolnavul mizerabil nu ca pe un om, nu ca pe un frate care suferă, ci ca pe însuşi Dumnezeu»” a încheiat, poate dramatic, dar cu multă sinceritate, medicul Claudiu Cobuz.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI