Întrucât în ultima vreme au apărut două traduceri ale cărţii cu memoriile lui Eduard Fischer, Krieg ohne Heer: meine Verteidigund der Bukowina gegen die Russen [Război fără armată: apărarea Bucovinei de către mine împotriva ruşilor], Viena, 1935 – întâia în limba ucraineană, în 2019, iar a doua în limba română, Eduard Fischer, Război fără armată. Lupta mea pentru apărarea Bucovinei contra ruşilor, Traducere de Carol-Alexandru Mohr, Studiu introductiv de Ştefan Purici, Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Rodica Jugrin şi Ştefan Purici, Indice de nume de Rodica Jugrin, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2020, 170 p., în Colecţia Centenarium, coordonator Victor Spinei – se cuvine să dăm ascultare îndemnului audiatur et altera pars şi să aducem oarecari precizări în legătură cu cel mai controversat ober-jandarm din istoria Bucovinei sub administraţia austriacă.
În paginile publicate de generalul Eduard Fischer (sâmbătă, 18 ianuarie 1862, Carapciu, Bucovina – vineri, 21 iunie 1935, Viena, Austria), nici autorul şi nici prefaţatorii nu pomenesc victimele – prin glonţ, prin ştreang sau deportare şi închisoare – ucise sub ordinele fostului comandant al Jandarmeriei din Bucovina în anii 1906-1918. Nu-i singura scăpare a istoriei marelui război al popoarelor din 1914-1918 şi nici a unirii Bucovinei cu Regatul României, pentru că istoria, vorba unui specialist francez, „minte precum respiră”.
Ar fi timpul, prin urmare, să ne aducem aminte, măcar în Ziua Internaţională a Copilului, de moartea martirică a unui copil de 15 ani, pe nume Constantin al lui Casian Ştoroşciuc din Cuciuru Mare, sat în care s-a născut şi vieţuia împreună cu părinţii săi, spânzurat în ziua de vineri, 30 octombrie 1914, de un stâlp ridicat cu câteva zile înainte chiar alături de cârciuma celui care l-a denunţat pe motiv că a văzut la acest copil 3 (trei) ruble primite de la un soldat rus.
Istoricul român Teodor Balan a făcut cercetări şi în acest caz şi depune mărturie în cartea Suprimarea mişcărilor naţionale din Bucovina pe timpul războiului mondial, Cernăuţi, 1923, p. 159-163, după cum urmează:
„Cel mai emoţionant caz de executare s-a întâmplat în Cuciuru Mare. Aici a fost executat Constantin al lui Casian Storoşciuc, un băiat de ţăran în etate de 15 ani. Jandarmul Ioan Drescher l-a executat. Acesta, în octombrie 1914, a arestat pe numitul copil învinovăţindu-l că a trădat ruşilor poziţia armatei austriace primind răsplată «trei ruble şi mai multe bucăţele de zahăr». Martorii principali au fost Pentelei şi Vasile Ciornohuz, doi copii în etate de 9 şi 11 ani. Aceştia, pentru a fi interogaţi, au fost transportaţi împreună cu Ilinca, mama lor, la cazarma pichetului de jandarmi din Cuciuru Mare. Aici, jandarmul Ioan Drescher interogă întâiu pe mama copiilor întrebând-o dacă a văzut sau nu trei ruble la copilul Constantin Storoşciuc. Ilinca Ciornohuz a răspuns că nu a văzut. Fiindcă a răspuns astfel a fost transportată în pivniţă şi întemniţată. Copiii ei, Pentelei şi Vasile, au fost întâiu bătuţi şi înfricaţi. Vasile Ciornohuz a primit trei lovituri de biciu din care una peste mână. Un martor a văzut pe amândoi copiii stând în faţa lui Drescher, plângând şi tremurând. După această intimidare ei au fost interogaţi. De frică depuseră că au văzut la Storoşciuc trei ruble şi câteva bucăţele de zahăr. În urma acestei depoziţii zmulse cu forţa, Constantin Storoşciuc, care se afla întemniţat în pivniţă, a fost scos şi interogat. El negă şi din cauza aceasta fu maltratat într-un mod grozav. Copilul nu scăpă de leşin. Mereu era scos din pivniţă şi bătut în cazarmă «până la neştire». El şi în pivniţă a fost bătut crunt. Un soldat cu numele Vasile Melnic a fost acela care l-a bătut mai des şi mai crunt. Un alt tânăr, Gheorghe Chineşciuc, a fost chemat la cazarmă şi întrebat dacă a văzut sau nu trei ruble la Constantin Storoşciuc. El răspunse că nu a văzut nimic. Dând acest răspuns a primit treizeci de lovituri de biciu. Ridicat de pe bancă şi întrebat a doua oară, Gheorghe Chineşciuc a dat iarăşi răspuns negativ. Din nou a fost bătut. Dar şi de data aceasta el a rămas constant şi a spus că nu a văzut nimic. «Spatele copilului meu au fost de tot negre» a depus mama acestui copil în faţa curţii marţiale.
Astfel a decurs interogatoriul martorilor şi al lui Constantin Storoşciuc. După vreo cinci zile de «anchetare a cazului», jandarmul Drescher crezu că poate alcătui cuvenitul proces-verbal. El induse în el că Storoşciuc a fost văzut având trei ruble şi câteva bucăţele de zahăr, că a spionat poziţia armatei austriace şi în urmă că a făcut două călătorii la Iordăneşti pentru a spiona. Storoşciuc a fost spânzurat «pentru a preveni lăţirea spionajului».
Ziua de 30 octombrie 1914 a fost menită să fie ultima în viaţa sărmanului copil Constantin Storoşciuc. Drescher pregătise totul. Cu o zi înainte dăduse ordin să fie ridicată o spânzurătoare pe o piaţă liberă din deal de cazarma de jandarmi. Uu stâlp de lemn fu bătut în pământ, iar la capătul de sus fu fixat un piron cu cârlig de care atârna o sfoară pusă în patru. În dimineaţa zilei de 30 octombrie un ţăran umbla pe străzile satului, bătea doba şi chema oamenii la spectacol. Venerabilul părinte Dimitrie Burac, preotul satului, astăzi egumenul mânăstirei Dragomirna, a fost citat la cazarma de jandarmi ca să-l comunice pe «delincvent». Sosind la cazarma de jandarmi, preotul Burac îl întrebă pe Drescher unde se află vinovatul care trebuie spovedit. «D-apoi nu-l vezi, părinte?» îi răspunse Drescher artând cu mâna la un băiat zgribulit care stătea răzimat de sobă. «Am rămas înmărmurit» ne spune preotul Dimitrie Burac «la vederea unui băiat – de altfel frumos cu ochii negri – palid la faţă şi slăbit după atâtea chinuri şi bătăi». «D-apoi, domnule Wachtmeister, crima băiatului este dovedită şi coaptă pentru o sentinţă de moarte?» îl întrebă preotul. «Da, domnule părinte, totul e dovedit şi am primit ordin din Cernăuţi ca să-l execut numaidecât» răspunse Drescher. Preotul Burac l-a împărtăşit pe băiat şi, după ce a terminat, Drescher i-a spus următoarele: «D-Ta, domnule părinte, trebuie să mergi cu noi până la locul de osândă şi te provoc să rosteşti acolo o predică de înspăimântare (abschreckende Predig) în două limbi, româneşte şi ruseşte».
În acest timp se formă cortegiul. Un om, purtând o cruce, porni înainte, apoi urmă băiatul Storoşciuc, escortat de patru soldaţi la stânga şi patru soldaţi la dreapta şi în urma lor mergea preotul Burac, îmbrăcat în felon şi epatrahir.
Biata mamă a copilului sortit să moară, în tot timpul petrecerii acestuia în arest, era neconsolată. Ea, zi de zi, mergea la cazarmă căutând să-şi scape copilul. De cum fu arestat – era într-o duminică – ea ziua întreagă stătu la poarta cazarmei căutând chip şi fel ca să se poată apropia de copilul ei. Luni, a doua zi, ea desdimineaţă se afla în faţa cazarmei de jandarmi, dară nu putu intra. Tot astfel i s-a întâmplat şi marţi. «În aceste două zile» zice mama «stam în faţa cazarmei de jandarmi şi auzeam pe copilul meu plângând şi strigând şi eu presupun că a fost bătut». Miercuri, ea s-a putut apropia de ferestruica ce da în pivniţă şi-şi văzu copilul păzit de doi soldaţi. Joi, mama toată ziua a aşteptat la poarta cazarmei. Ea, de mai multe ori a făcut înconjurul casei dară nu reuşi să vorbească cu fiul ei.
«Vineri demineaţă, ca de obiceiu, m-am dus la cazarma de jandarmi şi pe drum am văzut cum Nicolai Damian şi încă un ţăran băteau doba chemând poporul să se adune în sat lângă crâşmă pentru că un copil va fi spânzurat fiindcă e spion. În această clipă am şi văzut cum preotul nostru îmbrăcat în ornat mergea înspre cazarmă. Speriată, fugii spre cazarma jandarmilor şi pe drum aflai de la oameni că fiul meu tocmai acum va fi spânzurat. De fapt, prin fereastra cazarmei văzui cum preotul spovedeşte pe fiul meu şi de groază aproape eram să-nebunesc.
Ca în vis îmi aduc aminte cum mai târziu fiul meu a fost escortat de câţiva soldaţi şi de plutonier, de la cazarma de jandarmi până în piaţa în faţa crâşmei şi pe fiul meu îl petrecu până la spânzurătoare preotul, preotul nostru, şi jur împrejur se afla o mulţime de privitori.
Pe piaţă se afla ridicată o spânzurătoare. În faţa spânzurătoarei, copilul meu m-a zărit şi a început să strige cu voce tare că e nevinovat şi cum e obiceiul mi-a spus de trei ori: „Mamă, rămâi cu bine!” Eu voiam să mă repăd la el ca să-l sărut ca astfel să-mi iau rămas bun, însă soldaţii nu m-au lăsat.
Preotul ţinu o predică zicând că fiul meu este învinuit că, după cum se spune, a condus pe ruşi la Storojineţ, unde el le-a arătat batalionul nostru şi batalionul nostru de asta a fost nimicit, că fiul meu, după cum se spune, pentru această trădare a primit de la ruşi trei ruble, câteva bucăţele de zahăr şi tabac; pentru aceasta fiul meu fu spânzurat.
Preotul provocă pe oameni ca acela care ştie că fiul meu este nevinovat sau dacă cineva l-a denunţat din răzbunare sau din alt motiv, să comunice aceasta imediat, fiindcă e păcat de o fiinţă atât de tânără. Auzind această predică am aflat şi eu că se presupune că fiul meu e trădător. La provocarea preotului nime nu s-a anunţat.
Preotul se depărtă, soldaţii l-au dezbrăcat pe fiul meu, el nu rămase decât în pantaloni, apoi soldaţii l-au legat cu o aţă de mâni şi de picioare şi după aceasta un soldat, care la guler pe amândouă părţile avea câte trei stele, l-a spânzurat; lângă acest soldat sta plutonierul şi se uita; era atunci ora 10 sau 11 înainte de masă.
După 24 de minute (de acest timp îmi aduc aminte, pentru că oamenii se uitau la ceas), un soldat dădu jos cadavrul de pe spânzurătoare şi Matei Stadniciuc, care era present, a pipăit cadavrul la puls şi la vine şi a spus că copilul meu mai trăieşte. Aceasta nu era adevărat, el era mort. La execuţie n-a fost nici un medic.
Oamenii mi-au împrumutat o trăsură şi eu am transportat acasă cadavrul.
Femeile Aniluşa Ivonuţ şi Avronia Storoşciuc a lui Nicolai au spălat cadavrul; aceste femei vor confirma că fiul meu de bătăi era aproape tot negru şi însângerat. Tot aşa şi un ochiu era plin de sânge, nu-mi aduc aminte care. Afară de aceasta, un deget de la mână era sucit din încheetură; el era rupt.
A doua zi (sâmbătă) avu loc înmormântarea fiului meu, însă fără ceremonie bisericească; fiul meu fu îngropat în afară de cimitir şi nu în cimitir.»
De fapt preotul Burac Dimitrie ţinu predica «cea mai emoţionantă şi grozavă din viaţa sa», când deodată simţi că cineva dinapoia lui îl apucă de haină şi cu un glas înăbuşit de plâns şi desperat îl rugă: «Pentru D-zeu, domnule părinte, te rog fă-ţi milă şi scapă-mi copilul.» «Zguduit de aceste cuvinte ale unei mame desperate şi nenorocite – rostite într-o moldovenească atât de frumoasă – n-aveam puteri să stau acolo; mă întorsei să trec prin mulţimea de oameni ca să nu văd groaznicul act. La vreo câţiva paşi auzii cum nenorocitul copil se zgudui ca de friguri, când soldatul – era Zugsfürer Insen – îi puse ştreangul după gât.»”
***
Singura acuzaţie publică împotriva falsurilor din amintirile lui Eduard Fişer, tipărite mai întâi într-un ziar din Viena (Warum Tausende sterben mussten, în ziarul „Wiener Sonnund Montags-Zeitung”, Wien, no 15, 10 april 15 1928, în 14 episoade, şi reluate apoi în „Czernowitzer Allgemeine Zeitung” din Cernăuţi, nr. 7027, 29 iulie 1928, p. 17-18) a fost din partea învăţătorului şi scriitorului ucrainean Ilarion Karbulitzki, mai întâi în vreo trei numere în ziarul cernăuţean, iar apoi în broşura Die Henkereien in der Bukowina 1914, în 1929, unde aduce şi alte amănunte:
„Abia în iunie 1915, când un funcţionar român din Bucovina a adus la cunoştinţa ministerului de război de la Viena acest caz, s-a ordonat anchetarea lui Drescher. Procedurile tribunalului militar din Rădăuţi au stabilit că Constantin Storoşciuc a fost nevinovat! Ancheta a demonstrat că Storoşciuc nici nu a fost la Iordăneşti şi că la locul «Rutca», unde se afla casa familiei Storoşciuc, ruşii nici nu au ajuns şi că Drescher a obţinut mărturiile vinovăţiei prin bătăi şi forţarea unor declaraţii mincinoase.
Vina lui Drescher de a fi omorît un copil nevinovat a fost stabilită şi expertizată de tribunalul militar, dar el nu a fost pedepsit, ci internat într-un spital (cu scopul de a verifica starea lui mintală), deoarece situaţia respectivă se cerea clarificată şi Drescher ca reprezentant al unui sistem care trebuia spălat şi care în Bucovina a fost aplicat de către jandarmerie pe scară largă. Trebuia să se arate public faptul că Drescher era un criminal, dar un asasin «înfiorător», care nu poate fi acuzat de faptele incriminate. Comedia a fost astfel regizată încât pare că a reuşit!
Expertiza medicală a constatat că Drescher, deşi normal, era neurastenic şi cu tulburări de auz şi halucinaţii, aşa încât a fost normal în întregime. În final, Drescher a fost socotit «nevinovat», iar pe această bază tribunalul militar nu a putut stabili o vinovăţie pentru care să poată aplica o pedeapsă…”
***
N-am înşirat cele de mai sus pentru a întuneca meritele… genialului jandarm al măreţei împărăţii cezaro-crăieşti şi nici pentru a insinua oarece acuze adulatorilor vestitului „călău al Bucovinei” de peste veac şi din ziua de astăzi, ci pentru a da glas unei cuvioase propuneri pentru a înălţa un monument în amintirea şi cinstirea copilului martir din Cuciuru Mare al Bucovinei. Autorităţile în drept pentru asemenea ispravă, din Ucraina (regiunea Cernăuţi) şi România (judeţul Suceava) sunt rugate să alcătuiască o delegaţie şi să o trimită în Londra spre a vedea cu ochi înduioşaţi cum poporul englez a ridicat un monument în memoria jertfelor suferite de animalele domestice – cai, măgari, vaci, oi sau câini – în vremea ororilor celui dintâi război mondial.
Iar Bucovina, chiar sfârtecată de o sârmă ghimpată, nu trebuie să-şi uite suferinţele cu atât mai de pomenit cu cât au fost zugrumate sufletele unor copii nevinovaţi.
Măcar în Ziua Internaţională a Copilului!
Comentarii