30 de ani de nouă viaţă monahală la Voroneţ

SUB ÎNSEMNELE LUMINII

Cerebrali şi sentimentali, coautorii cărţii Plecând, am să rămân, Performantica, 2020, Aurel Brumă şi Ion Horia Bîrleanu au realizat un document autentic al generaţiei de filologi din anii 1964-69. În vremuri pandemice, care au adus atâtea interdicţii, „luminătorii” de nobilă stirpe au adunat cuvinte şi imagini, amintiri şi aromitoare întoarceri în secolul trecut.

La ceas rotund, într-o firească şi legitimă retrospectivă, fără nimic spectaculos, şi-au descărcat sacul cu emoţii confesându-se, monologând, dialogând sau predând la catedră – fie ea universitară, preuniversitară sau gimnazială. Pasionaţi ai scrisului, ai imaginii plastice, fotografice, ai muncii în redacţie stau, toate, sub semnul omului împlinit ce a depăşit momente de cumpănă. Lumea celor 50 de ani de când au revenit virtual în amfiteatrul studenţesc – martor şi proprietar de amintiri, amfiteatru – lumină, amfiteatru – capsulă a timpului, amfiteatru – personaj mărturisitor pentru  clipa cea repede/ ce ni s-a dat”, amfiteatru – incintă sacră, cu o pulsaţie spirituală ilustrată prin fotografii reprezentative din proximitatea anilor 1930 şi 1979, adunate în albume şi colecţii particulare. Documente de istorie literară din care cresc Dascălii din interbelicul universitar: Octav Botez, Iorgu Iordan, Garabet Ibrăileanu, George Pascu, Gheorghe Agavriloaie şi din postbelic: Constantin Ciopraga, Alexandru Dima, Alexandru Husar, Gavril Istrati, Vasile Arvinte, Liviu Leonte, Vasile Adăscăliţei, D. Gafiţeanu, Elvira Sorohan, Maria Platon, Antoaneta Macovei, Ecaterina Teodorescu, George Văideanu, Mihai Drăgan, N. Creţu, Vasile Constantinescu, Ilie Dan. „Tinereţile noastre amfitristice” adună, prin coordonatori, universitari profesând la Iaşi, Suceava şi Piteşti, apoi luminătorii – profesorii, majoritari, apoi publicişti, artişti plastici, membri în corpul diplomatic, muzeografi şi ”o vrednică slujitoare a albastrului dumnezeiesc”. Mai apoi, doi colegi in memoriam, scriitori: Nicu Florea şi Ion Gheorghe Pricop. Parcursul – „De recitit în propriul meu târziu” (Abe) despre Vocea Radio Iaşi, Coca Vlanga, despre Mihai Tatulici, în vogă cândva, despre profesorul director la „Nicu Gane” Neculai Sturzu, instantanee din proza lui Traian Cozma şi din poezia Floricăi Diaconescu şi a Ortansei pentru Absolvenţii – 69 glumind jovial că „întâlnirea nu se ţine/Ne-a furat-o pandemia”. Lăudabilă rămâne modalitatea scriiturii şi obolul autorilor, nume consacrate: Aurel Brumă colaborator în studenţie la „Gaudeamus”, Supliment al revistei „Cronica”, redactor-şef adjunct la „Cronica veche” 2010-2018, autor de beletristică (Dealul, Delictul valorii), prezent în foto Obelisc cu lei şi leoaice şi cel de al doilea, Ion Horia Bîrleanu coautor: „Noul Atlas Lingvistic Românesc “ Moldova şi Bucovina”, Editura Academiei, Iaşi 1993. „Texte dialectale”, alături de blazonul generaţiei, „Teiul care e tinereţea noastră” (Elena Lupu).

Deosebit de interesantă mi se pare procedura colegei de generaţie Elena Simionovici, ghidul, cărturăreasa şi scriitoarea care, cu smerenia şi modestia – atribut al profundei educaţii creştine – mi-a îngăduit mie să glăsuiesc timid printr-un comentariu la una din cărţile Sfinţiei sale, publicat în „Crai nou”, 7 februarie 2019.

Cum va rămâne sub aceleaşi însemne ale luminii, pe propria nişă profesoara Elena Simionovici devenită în timp monahia Elena?

Dascăl vocaţional în perimetrul mănăstirii Moldoviţa, a nins cu fulgi de lumină elevii sporindu-le farul lăuntric şi împărtăşindu-i cu lumina cunoaşterii. Dând ceasul înapoi, descălecatul profesional şi profesoral i-a fost de bun augur. Dominată de ordine, echilibru, iubire de copii, slujitoarea limbii române şi-a hrănit generos timpul  instruirii şi educării gimnaziştilor, sporindu-le cunoştinţele. Cu umanitate calmă, cu dăruire şi căldură s-a aplecat asupra valorilor limbii şi literaturii române. Exigentă şi blândă în acelaşi timp, cu înţeleaptă detaşare a ales grâul de neghină, accentuând valoarea frumosului artistic, a cunoştinţelor de specialitate. S-a bucurat de respectul şi dragostea elevilor încât, când a ajuns la mănăstire, foştii elevi o căutau dornici de a auzi vorba-i sfătoasă. Comunicarea afectivă şi-a dovedit temeinicia. Prestaţie de calitate şi prestanţă profesională. În vatra de spiritualitate şcolară şi din vatra simbolică a credinţei – cele două talere ale balanţei existenţiale – cu lacrimi de bucurie şi zbateri luminoase, s-a hotărât în 1990 să devină slujitoarea Domnului.

Împreună cu monahia Irina Pântescu a trecut, cu încuviinţarea forurilor şcolare şi bisericeşti, de la Moldoviţa la Voroneţ. Aveau menire haristică, fiind chemate să redeschidă mănăstirea de călugăriţe. Vitregia ocupaţiei austriece şi vitregia comunistă aduseseră uitare pentru locaşul ridicat în 3 luni, 3 săptămâni şi 3 zile. Aghiazma iubirii şi a credinţei le-a înflăcărat. Aveau un drum greu de străbătut. Reînfiinţarea mănăstirii cerea ascultare, rugăciune şi muncă istovitoare. Somn puţin şi rugăciune multă. Obştea monahală – ca un stup de albine. Sfântul Gheorghe, Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul şi mitropolitul Grigore Roşca – icoane de închinăciune.

 Şi aşa au trecut zece, apoi două zeci de ani. Hronicul înregistrează Un sfert de veac al bijuteriei voroneţiene. Apoi Sfânta Mănăstire Voroneţ – Trei decenii de la reînfiinţare. Monahia Elena e scribul, stareţa Irina, gospodarul luminat. Obştea se întăreşte în credinţă şi spiritualitate. Ca în medievalul îndepărtat, Voroneţul, tot focar de cultură. Aici a cântat Angela Gheorghiu. Şi Madrigalul. Aici au scris Ana Blandiana, Carmen Balan şi Maria Toacă. Aici stau drept ofrande tapiseriile Celei Neamţu. Aici străjuieşte albastru de Voroneţ renumit ca verdele lui Veronesse şi roşu lui Rubens. Aici e monument UNESCO. Aici e neodihnă intelectuală. Este ghidaj de calitate realizat de monahia – profesoară. De aici, monahiile şi-au desăvârşit studiile teologice. Aici s-a ostenit întru scrierea cărţilor de suflet monahia Elena, membră a USR şi preşedintă de onoare a Societăţii Scriitorilor Bucovineni: Icoane, Icoanele altarului, Oameni la Sfânta Mănăstire Voroneţ, Pelerin în căutarea luminii, Mireasmă de albastru, Frumuseţe şi Lumină. Să  simţim poezia sacralităţii: „La Voroneţ au coborât din cer fărâme de albastru… Icoanele sunt pictate cu nuanţe de lumină. Schimbarea la faţă e pictată în lumină taborică“. Le adăugăm unei poezii din 1966 când începea dorul Voroneţului: „şi ameţiţi de verde/se îmbrăcau copacii/cu linişte de greieri”. Şi-n plus, frumuseţea,  autenticitatea imaginilor şi iconografiei voroneţiene.

Şi tot de aici au plecat spre capitală  actuala Stareţă, Stavrofora Gabriela Platon, şi întâia Stareţă, Stavrofora Irina, la ceremonia organizată de Academia Română în 6 aprilie 2021.

Avem în faţă o carte a certitudinilor. „Cartea aceasta va rămâne”. O carte-document a unei generaţii care a trudit în Grădina Limbii Române în urmă cu 50 de ani.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: