Miniaturi cu miez

În miniatura intitulată „Credinţa”, Mircea Ţâmpău face o mărturisire pe care am auzit-o şi din alte guri şi am citit-o şi din alte condeie: “Încerc să mă dumiresc care este condiţia care trebuie îndeplinită pentru a obţine Premiul Academiei Române pentru literatură. E drept că am început să scriu cam târziu şi, trebuie să recunoaşteţi, cine crede că te-ai apucat să scrii pe la 70 de ani  te cataloghează în cel mai fericit caz ca smintit. Dar mai bine smintit decât neîndeplinit”. Luând-o, deci, la picior/condei pe drumul împlinirii, autorul se dovedeşte nu doar în stare să-l parcurgă – atâta cât îi va mai fi dat –, dar să şi lase urme cât mai multe prin acest labirint sau “Slalom printre contemporani”, cum îşi intitulează cartea recent apărută la Editura Tipo Moldova din Iaşi. De remarcat grija cu care se strecoară printre jaloane, să nu le dărâme…

Mircea Ţâmpău oferă, direct/indirect, cititorilor o informaţie extrem de utilă: prin toată viaţă parcursă până la hotarul celor 70 de ani, el nu a trecut ca gâsca prin apă sau ca valiza prin gară. A muncit mult şi cu spor, dar a şi fost atent cu toate cele din apropierea sau depărtarea sa, acumulând şi selectând, chiar dacă la începuturi nici nu bănuia pentru ce o face. Abia când sacul s-a umplut şi a prins a da pe dinafară, a umblat la el şi a început să scoată ceea ce i s-a părut mai de interes pentru cei care îi vor citi cărţile. A şi declarat, pe proprie răspundere şi nesilit decât de un îndemn lăuntric: “Eu încă rămân tânăr”.

Şi această nouă carte cuprinde texte scurte şi concentrate pe idei născute din aducerile-aminte sau din realităţile cu care ne confruntăm noi toţi cei ce am primit de la Cel de Sus darul sfânt al vieţii. Unele titluri sunt direct sugestive: “Profesori şi ucenici”, “Patriotism”, “Credinţă”, “Familia”, “Tezaurul românilor”, “Bunicul”, “Alegeri”, “Meserii”, “Munca”, “Român”, “Aleşii” ş.a. Altele par mai ocolitoare, însă ţinta se vede cu uşurinţă: “Veşti proaste”, “Prea tânăr”, “Eşarfa”, “Greşeala”, “Superficialitate”, “Să scrii”, “Dureri”, “Naşteri”, “Bucurii”, “Iubirea”, “Am găsit” etc.

Emoţionantă, “Bunicul” stârneşte în mintea şi inima oricui duioase aduceri-aminte legate de sfântul cu nume alintat: Bunul. “Ce minunăţie de bunic am avut, cu o logică a vorbirii, cu timpul, cu rostul sculelor care se aşezau singure la rostul, cu grija faţă de ele. Le regăsesc şi astăzi în dulapul din şură, care seamănă cu un muzeu (…) Grija bunicului era să ne înveţe cum să lucrăm în lemn, dar nu oricum, ci artistic”. În scrierile lui Mircea Ţâmpău amintirile nu se cantonează în trecut. Ele se reflectă şi pe ecranul panoramic al prezentului, diferenţele fiind marcate nu doar de regrete, ci şi cu durere: “Munceam, mâncam, beam cu familia aici, în vârf de munte, unde nimic nu era spurcat, iar bătrânul munte se bucura că nu mai era asediat de pieţari, de gălăgia instrumentelor ori de cocalari”.

Edificatoare pentru starea de spirit a şcolarilor din zilele de acum, când şi învăţământul românesc este grav afectat de, dar nu numai, pandemie, ci de nepriceperea autorităţilor (care tot un fel de pandemie este), mi se pare miniatura “Meserii”. Un text în care autorul, aflat în dialoguri cu nişte copii, primeşte răspunsuri directe şi sintetice la întrebarea: “Ce ai vrea să te faci când vei fi mare?”: “Poliţist, ca să prind hoţi”; “Eu vreau să mă fac paznic la groapa de gunoi!” Imediat, vine şi explicaţia: “Aici găsesc tot ce doresc şi pe degeaba!” După ce primeşte răspunsuri potrivite – croitorese, învăţătoare, balerine – şi de la fetiţe, reporterul improvizat obţine un răspuns surprinzător de la un copilaş vizibil necăjit: “…vreau să mă fac un om cinstit şi drept”. Reacţia lui Ţâmpău: “Emoţionat, îl salut şi plec.” Adică fără cuvinte, în acest caz cuvintele fiind deja rostite de şcolar.

Şi Mircea Ţâmpău îşi duce existenţa, precum noi (aproape toţi), într-o lume a schimbărilor. Schimbări care, din păcate, se produc în pantă căzătoare, necum una în suiş. Un suiş al speranţelor, la care românul încă nu a renunţat: “La mine, în Obcina Rarăului de unde am coborât, s-au schimbat multe. Nu mai este nici cărarea pe care o sărutam cu tălpile. Şi fânul pe care îl coseam s-a ascuns nu ştiu unde. Au apărut în schimb viloaie pline cu de toate, mai puţine cu covoarele noastre româneşti (…) Numai brazii nu se plâng niciodată, martori demni ai schimbărilor nefaste”. Păi, domnule Mircea Ţâmpău, cum să mai poată plânge un brad tăiat? Poate doar cioata care a rămas, până ce, odată cu ea, i se usucă lacrimile… Îmi răspunde cel pe care îl întreb în comprimata “Dureri III”: “Acum vântul mă duce spre rădăcina unui brad, acolo unde mă regăsesc din toamnă în toamnă”. Dacă ar mai fi loc, m-aş duce şi eu… Că vorba de odinioară a poetului: “De îmbunătăţiri rele cât vrei suntem sătui…”

 VASILE FILIP

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: