Orele

În contextul în care Codului muncii nu i s-au mai adus modificări de la adoptare (2003), în vară (inclusiv din cauza situaţiei generate de pandemie) nişte parlamentari au iniţiat un proiect legislativ vizând mai ales „introducerea unor forme alternative de flexibilitate în muncă, pentru a permite salariaţilor să realizeze un echilibru mai bun între viaţa de familie şi locul de muncă”. Iată că, de curând, proiectul a trecut (tacit) de Senat. El prevede, printre altele, „banca orelor de muncă”, „săptămâna de lucru comprimată”, „munca în regim de permanenţă”, „partajarea programului de lucru”. S-ar putea zice că este vorba despre formule noi, ce urmăresc aducerea în cadru legal a unor realităţi destul de vechi, cu care se confruntau atât angajatorii (şi cei de stat, şi privaţii), cât şi angajaţii. Bunăoară, „banca de muncă”. Ar urma ca prin contract să se stabilească numărul de ore de prestat într-o lună (normă întreagă sau timp parţial), convenindu-se (…acolo unde este cazul!) câte ceasuri să presteze angajatul „de la sediu”, câte de acasă, câte în alte locuri (inclusiv pe teren…), totodată urmărindu-se ca, pe total, să nu se depăşească, Doamne fer’, o medie de 40 de ore pe săptămână. Pe hârtie, toate bune şi frumoase, aşa cum sunt de regulă pe hârtie. Să ne întrebăm însă cum va negocia angajatul cu „banca” într-o situaţie în care, acum, prestează 10-12 ore/zi (eventual cu program prescurtat sâmbăta şi duminica). Mă tem că răspunsul va fi că… rămâne cum a fost, plus oarece modificări în contract, cum va zice Codul, spre a fi toate bune şi frumoase. Dacă nu, se poate aplica varianta înlocuirii. Dintre cei care n-au apucat să plece peste graniţe, sunt destui care să accepte 12 ore concrete pe zi pentru 40 virtuale pe săptămână.