Începuturile oraşului Siret se pierd în negura vremurilor şi probabil nimeni nu va reuşi să precizeze data la care acest oraş a apărut în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Nistru, deoarece, ca mai toate oraşele româneşti, Siretul a apărut spontan, evoluând în decursul secolelor de la o străveche aşezare rurală de vale, de pe axa râului Siret, spre o aşezare urbană, iar destinul a vrut ca, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, să fie prima capitală a statului feudal Moldova.
Teritoriul oraşului a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Urme de locuire neîntreruptă se găsesc din Neolitic (5000 î.Hr. – 3000 î. Hr.) până în secolul al XIV-lea, când Siretul este atestat documentar. Dacă ştirile din cronica rusească „Voskresenskaia Letopis” sunt autentice, atunci Siretul era o realitate urbană în spaţiul est-carpatic încă din secolul al X-lea.
Tradiţia susţine că, pe la începutul secolului al XIII-lea, pe dealul Ruina ar fi existat o cetate teutonică care împreună cu aşezarea românească din apropiere, de pe platoul Horaiţul Jos, a fost devastată de hoardele lui Kadan în noiembrie – decembrie 1240. Deşi cetatea teutonică nu a fost încă descoperită, totuşi, pe dealul Ruina a fost descoperită o cetate geto-dacică din Hallstatt (1200-400 î. Hr.), una din cele mai mari cetăţi din Moldova.
Dintr-o cronică franciscană aflăm că, la 12 februarie 1326, doi călugări franciscani ucişi în Livonia au fost îngropaţi la Siret în cimitirul mănăstirii franciscane. Acest cimitir al mănăstirii a fost descoperit în anul 1990, cu ocazia construirii unui bloc de locuinţe în centrul oraşului.
Peste mai bine de un deceniu, în anul 1339, Siretul apare reprezentat în Portulanul lui Angelino Dulcert ca un important punct de popas pe drumul comercial european „Via Valachensis” (Drumul românesc), drum ce lega oraşele de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră cu cele de la Marea Baltică. Peste un an, o altă însemnare din aceeaşi cronică franciscană spune că, la 15 iunie 1340, la Siret, doi călugări franciscani primesc coroana de martiri: „In Valachia et Civitate Cereth frater Blasius cum fratre Marco martyrii coronam adiscibatur…”.
Informaţia este foarte importantă pentru istoria oraşului. Pe lângă faptul că este considerată ca primă menţiune scrisă externă a oraşului, aceasta ne arată că, la acea dată, Siretul era oraş şi centrul politic al unei formaţiuni statale româneşti numită Valahia Mică sau Valachia Minor.
Aceeaşi tradiţie susţine că Dragoş Vodă (cca. 1352 – cca. 1354) a eliberat Siretul de tătari şi a stabilit aici capitala noului stat întemeiat: „S-au adunat căpitanii oştilor şi boierii cei mai de frunte la un loc şi ţiind sfat laolaltă îl alesese pe Dragoş Vodă cap şi domn preste întreaga ţară… şi-l rugară să se aşeze în Siretiu şi acolo să locuiască…”.
Cronicarul Ion Neculce, în „O samă de cuvinte”, consemnează: „Dragoş Vodă, aşa povestescu oamenii cum că, dacă au descălecat Ţara Moldovei, au descălecat târgul Siretiului şi au făcut zamcă, cetate de pământ şi în zamcă case domneşti”. Urmaşul lui Dragoş Vodă, Sas Vodă (cca. 1354 –cca. 1359), a fortificat oraşul, a construit prima curte domnească a Moldovei numită Horodiştea şi a zidit biserica Sf. Treime, capela curţii domneşti. Tradiţia îi atribuie voievodului celui mai controversat mutarea aşezării de pe platoul Horaiţul Jos în valea Siretului: „În vale care era acoperită cu tot felul de copaci groşi şi umbroşi şi era foarte mlăştinosă… îşi făcu el o altă cetate nouă… scurt timp după strămutarea domnului se strămutară şi ceilalţi locuitori din deal în vale şi aşa a fost descălecat Siretiul”. Aceeaşi tradiţie îl consideră pe Sas Vodă drept primul întemeietor al oraşului Siret.
Sub Bogdan Vodă (cca. 1359 – cca. 1365), Siretul a devenit prima capitală a Moldovei independente. În timpul lui Laţcu Vodă (cca.1365-cca.1374), Moldova a „intrat în Europa”, iar Siretul a primit titlul de „civitas” de la Papa Urban V (1362 – 1370), în vara anului 1370. În anul următor, la 9 martie, a fost înfiinţată Episcopia Catolică de Siret, prima episcopie canonică a Moldovei, sub conducerea episcopului Andrei Wassilo. Laţcu Vodă şi sora sa, Doamna Margareta Muşata, au purtat o interesantă corespondenţă cu Sfântul Scaun. Odată cu înfiinţarea episcopiei, a fost înfiinţată şi o şcoală latinească pe lângă ea, considerată prima şcoală organizată din Moldova.
Urmaşul lui Laţcu Vodă, Petru Muşat (cca. 1374 – 1391), a rezidat la Siret timp de 14 ani din cei 17 de domnie, cât îi dau cronicile moldoveneşti. El a înfiinţat prima şcoală românească organizată din Moldova şi a bătut primele monede moldoveneşti, începând cu anul 1377. Mutarea capitalei la Suceava, la începutul anului 1388, a transformat Siretul într-o reşedinţă domnească secundară şi a însemnat sfârşitul celei mai strălucite perioade din istoria oraşului, dar şi un moment crucial al istoriei acestuia. Siretul a fost capitală a Moldovei sub primii cinci voievozi, timp de 36 de ani.
În întreg Evul Mediu, Siretul a fost un important centru comercial şi meşteşugăresc al părţii de nord a Moldovei, iar timp de secole, alături de români şi în armonie, în oraş au locuit şi alte etnii: armeni, germani, evrei, poloni şi ucraineni.
Devastat de războaie, depopulat de calamităţi…
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, devastat de războaie, depopulat de calamităţi naturale, Siretul era în pragul dispariţiei. Deşi se afla sub stăpânire străină, încorsetat în partea de est de o graniţă trasată samavolnic, oraşul a reuşit să se refacă, devenind un importat centru economic şi cultural al Bucovinei. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Siretul intră într-o perioadă de stagnare economică, fiind întrecut de oraşele vecine, Suceava şi Rădăuţi.
Un oraş grozav de bătrân şi calic
Despre Siretul acestei perioade, Mihai Teliman scria: „Siretiul, acest Nestor între oraşele Bucovinei…, e grozav de bătrân şi calic”. Industrializarea capitalistă s-a făcut târziu; calea ferată Siret – Hliboka (Adâncata) a fost dată în folosinţă abia în anul 1897, iar primele fabrici au apărut după anul 1900.
La începutul secolului trecut, Siretul a intrat din nou în atenţia ocultei internaţionale, iar cercurile iudeo-masonice considerau că Siretul este „Das jüdische Städtchen” (Orăşel evreiesc), blestem de care oraşul nu a scăpat nici în prezent.
Primul Război Mondial (1914 – 1918) a distrus bruma de industrie a oraşului, iar după război oraşul s-a refăcut doar parţial. În cartea sa „Oraşul Siret în vremuri de demult”, Simeon Reli scria despre Siretul interbelic: „Un veteran bătrân şi sărman care-şi trage obârşia dintr-o viţă de neam nobil şi bogat… dar prin nişte întâmplări nenorocite a ajuns în stare de sărăcie”.
Acelaşi autor, referindu-se la locuitorii oraşului, scria: „Un amestec de felurite neamuri, vorbindu-şi fiecare limba sa: română, ruteană, nemţească, polonă şi evreiască. Toţi sunt deosebiţi prin credinţă şi obiceiuri felurite, precum şi portul lor, dar fiecare este încredinţat că el aparţine neamului lui”.
La aproape un deceniu de la Marea Unire, profesorul ieşean Ion Simionescu, în cartea „Oraşele din România”, scria: „Dacă ar vrea cineva să se convingă de ceea ce stăpânitorii de ieri au putut săvârşi într-un oraş odinioară curat românesc, n-are decât să se ostenească până-n Siret, cel mai vechiu oraş al Moldovei ce întâlnim în documente. Tot în Siret însă poate oarecine să prindă şi spiritul nostru larg de toleranţă. Mărturisesc că, deşi, pe cât am vizitat Bucovina, pretutindeni am întâlnit aceeaşi slăbiciune faţă de trecut, nicăieri trecutul nu mi s-a părut mai ostentativ păstrat ca la Siret”.
La sfârşitul lunii iunie a anului 1940, o nouă nenorocire loveşte oraşul: două tancuri sovietice au pătruns în oraş, dar după câteva minute s-au retras pe malul stâng al râului Siret, unde a fost instalată noua graniţă sovieto-română, care a despărţit în mod brutal oraşul de cea mai mare parte a hinterlandului său, iar Siretul a devenit din nou oraş de graniţă. Dincolo de graniţă a rămas 49,72 % din teritoriul plasei Siret şi 43,35 % din populaţia ei.
Cu două zile înaintea declanşării „Războiului Nostru Sfânt”, populaţia oraşului a fost evacuată la Dorneşti. După trei zile, evacuaţii neevrei s-au întors acasă, iar evreii au fost transportaţi la Craiova şi Calafat.
Aflat în apropierea liniei frontului, între 24-29 iunie 1940, Siretul a fost bombardat de artileria sovietică, care a distrus 65% din clădirile din centrul oraşului. Tirul aproape matematic de precis a distrus cu predilecţie clădirile evreieşti, pentru ca evreii să nu aibă la ce să se mai întoarcă în oraş şi să emigreze în Palestina, după întoarcerea lor din Transnistria.
După peste doi ani de linişte, la începutul lunii aprilie 1944, Siretul este din nou ocupat de sovietici. Sovieticii, după obiceiul lor, au jefuit oraşul, au avariat grav podul feroviar, au demontat calea ferată şi au instalat graniţa în nordul oraşului. Siretul a devenit din nou un oraş de graniţă, un oraş care avea gară, dar nu avea tren.
Înghesuit la nord de graniţa româno-sovietică, care pe bună dreptate a fost supranumită „Graniţa blestemată”, aflat sub umbrela administrativă a oraşelor vecine Rădăuţi şi Suceava, lipsit de cale ferată, Siretul a fost condamnat la stagnare economică aproape timp de trei decenii.
Covoarele de la Siret au împodobit Casa Poporului
O nouă nenorocire s-a abătut asupra oraşului în anul 1950 (anul 610 al existenţei sale atestată documentar), când Siretul a pierdut statutul de oraş pentru o perioadă de 6 ani.
Industrializarea socialistă a ajuns târziu la Siret, abia la începutul deceniului opt al secolului trecut. În mai puţin de un deceniu, Siretul s-a transformat dintr-un oraş agrar într-un oraş industrial şi de servicii. Mândria industriei siretene era Fabrica de covoare pluşate, a doua ca mărime din ţară. Cea mai mare parte dintre covoarele ce împodobeau sălile Casei Poporului au fost fabricate la Siret. În anul 1986, a fost dată în folosinţă Calea Ferată Siret-Dorneşti, care parţial a scos din izolare geografică Siretul.
Dintre realizările culturale demne de menţionat din această perioadă, amintim înfiinţarea muzeului de istorie şi comandarea celei de-a doua statui a Doamnei Margareta Muşata. Muzeul de Istorie, inaugurat pe data de 20 iulie 1985, după cum s-a dovedit mai târziu, a fost pentru oraşul Siret un „dar grecesc”, fiind înfiinţat la cererea celor care intenţionează să-l transforme într-un muzeu al Holocaustului.
Revoluţia din decembrie 1989 s-a desfăşurat la Siret în mod paşnic, doar prin înlocuirea conducerii vechi a oraşului cu o nouă conducere „emanată” din popor; însă unii dintre participanţi nu şi-au învăţat bine rolurile primite de la Securitate.
Destrămarea Uniunii Sovietice nu a dus la anularea raptului sovietic din 1940, iar Graniţa blestemată a rămas la locul ei, spre dezamăgirea siretenilor.
Tranziţia de la socialism la capitalism a distrus practic industria socialistă a oraşului şi a indus o economie haotică, dominată de foşti nomenclaturişti şi securişti, care s-au metamorfozat în capitalişti, iar proximitatea graniţei a transformat micul trafic de frontieră într-un paradis al traficanţilor şi contrabandiştilor.
După intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană economia oraşului a progresat. Lângă fabrica de covoare a fost construită fabrica de prelucrare a lemnului a firmei suedeze „Sweedwood”, iar Siretul a fost vizitat de regele Suediei Carl Gustav şi regina Silvia.
Ulterior, fabrica de mobilă socialistă a fost transformată în fabrică de confecţii „Euromast” (Filobranca), iar fabrica de covoare a fost transformată într-o fabrică ce produce pământ pentru legume şi flori, numită „Fertisol”.
Două gări şi trei spitale de boli nervoase
În prezent, Siretul are două gări, trei spitale de boli nervoase, şase biserici ortodoxe, 4 case de rugăciune neoprotestante, o biserică romano-catolică, o biserică greco-catolică, cinci capele, nouă cimitire, şapte şcoli (dintre care trei sunt închise), o baie publică etc. Dar nu are centură ocolitoare, ştrand, parcare etc., deşi situl oraşului dispune de spaţiu suficient pentru realizarea lor.
Deşi modest ca suprafaţă şi populaţie, Siretul, prin istoria sa şi prin activitatea locuitorilor săi, reprezintă totuşi un oraş care tinde să devină unul cu adevărat european.
Nu sunt un Laudator temporis acti (Acel care laudă vremurile apuse), dar nu pot să nu remarc că la începutul mileniului III şi al secolului al XXI-lea Siretul ni se înfăţişează ca un oraş al toleranţei etnice şi religioase, o „mică Elveţie a Bucovinei”, aşezată la marginea de răsărit a Uniunii Europene.
La aniversarea celor 680 de ani de existenţă atestată documentar, îi doresc oraşului meu natal un viitor demn de trecutul său glorios şi un sincer Vivat, crescat, floreat! (Trăiască, crească, să înflorească !)
N.A. La data de 15 iunie, oraşul Siret împlineşte 680 de ani de atestare documentară.
Prof. FRANZ PIESZCZOCH
Comentarii