Dedic acest portret în mişcare lui Dumitru Teodorescu
Suntem în vara anului 1878, la Ilişeşti, undeva la marginea Imperiului Austriac. În căsuţa unui pastor evanghelic, un tânăr de 25 de ani (avea de mai bine de 10 ani, fără s-o ştie, o vioară Amati, pe care era inscripţionat anul 1626), cântă cu pastorul, pe care îl numeşte tot timpul „bătrânul” pastor Beethoven şi Haydn. Câţi ani să fi avut, totuşi, „bătrânul” pastor din moment ce era tatăl unor copile sprinţare? În tot cazul, tânărul absolvise teologia greco-orientală (adică ortodoxă) la Cernăuţi (dar nu-şi dorea cariera de preot; preot era tatăl său) şi era acum student la filozofie (de fapt, studia istoria) în anul al II-lea. Diploma de teologie se echivalase cu anul I al celei de-a doua facultăţi. Fusese preşedinte al „Arboroasei”, ba chiar martir al ei (acuzat de „crimă” împotriva statului, stătuse 11 săptămâni în temniţa din Cernăuţi), insistase ca cei cinci acuzaţi să se fotografieze a doua zi după anunţarea de către preşedintele tribunalului a deciziei curţii cu juraţi, ba chiar insistase ca şi martorii să se fotografieze; ştia că fac sau, mai exact, voia să facă istorie, şi-şi asumase el plata clişeelor (suma angajată era pe punctul să-l trimită iar în faţa justiţiei); între timp, ca student la filozofie, devenise vicepreşedinte la Societăţii academicei „Junimea” (continuatoarea „Arboroasei”), dar, surprinzător, pentru unii, deloc nefiresc, însă, şi al societăţii germane, internaţionaliste, „Lesehalle”. Tânărul acesta se numea Kyprian Golembiovski, sau Ciprian Porumbescu. Semna într-o vreme doar cu iniţialele, KGP.
Nu vom şti probabil niciodată sigur dacă strămoşii îi erau sau nu polonezi. Numit oficial Golembiovski, tatăl, născut la Suceviţa (în 1923), se amuza pe tema aceasta (numele polonez ba îl salvase, ba îl băgase la închisoare), dar când fiul îi e în temniţă, luptă ca în actele oficiale să-i apară numele românesc. Solicitarea îi fu acceptată. Un răzvrătit el însuşi în vremea studiilor faţă de conducerea seminarului teologic, se va căsători cu o poloneză, Klodnicki; nu vom şti, de asemenea, probabil niciodată dacă cu unchii şi mătuşile sale, din Cernăuţi sau de lângă Suceava, Ciprian vorbea în germană sau în poloneză; sigur sau aproape sigur nu vorbea în română. Îşi scrie jurnalul în germană, cu caractere gotice (aşa va fi multă vreme şi corespondenţa cu părinţii săi – face observaţii pe textul scrisorii primite de la sora sa, Mărioara, când aceasta începe să-i scrie româneşte), vorbeşte poloneza, dacă e cazul, vorbeşte probabil şi ucraineană, iar în jurnal apar când şi când nu doar expresii ucrainene, ci şi ebraice.
Întâmplarea făcuse să fi studiat muzica, dacă se poate zice aşa, cu Carol Miculi, care-şi căra pianul (într-o căruţă încărcată cu fân) la Şipote, în creierul munţilor, pentru a se bucura de ospitalitatea lui Iraclie şi de aceea a locurilor. Şipotele Sucevei? Locul unde Iraclie fusese aruncat paroh în 1850, unde trecuse prin momente la limita disperării, unde copiii i se îmbolnăviseră (poate şi soţia), unii muriseră aici, dar unde, în cele din urmă, îşi ridicase o casă de basm. Acceptase apoi să se mute, în 1857, la Boian – la rugămintea lui Alecu Hurmuzachi şi propunerea (ipocrită?!) a mitropolitului Hacman, pentru a-i întoarce la ortodoxie pe românii care fuseseră convinşi să treacă la uniţi. Sau care o făcuseră din cauza abuzurilor câtorva preoţi, ortodocşi, dar ucraineni, ca şi mitropolitul. Povestea e, oricum, mai veche. Cum spune Constantin Morariu, se pare că, după 1816, „nici un naţionalist (adică localnic român, n.n.) nu se primea de învăţător, dacă nu jura mai întâi că se leapădă de credinţa părintească”. Revenit la Şipote după doi ani, Iraclie ajunge finalmente, când Ciprian are 12 ani, la Stupca, în vecinătatea Ilişeştilor, locul de care copilul în pragul adolescenţei se va îndrăgosti.
Se va îndrăgosti nu doar de locul acesta, ci şi de Bertha, fiica pastorului. Trăieşte cu obsesia ei dureroasă – dar trăieşte. Jurnalul pe care îl scrie (eventual la patru mâini: la Cernăuţi scrie în el şi prietenul cu care ocupa aceeaşi cameră) în fugă, cu dezinteres pentru gramatică, ortografie etc. (pe post de jurnal va fi gândit ulterior scrisorile, unele ample, pe care le trimite mai ales surorii sale, dar şi tatălui), martorul acesta în care notează totul nu vorbeşte aproape deloc despre lucrul care contează cu adevărat pentru el: muzica sa. Nu e un jurnal de creaţie. Nu e nici măcar unul al formării. Nu e nici un jurnal politic. Dacă ne-am lua după el, ne-ar fi greu să vedem în Ciprian Porumbescu pe „martirul” Arboroasei, pe cel care simte atât de bine spiritul poporului din care se inspiră (nu apar deloc ţărani în jurnalul său de la Stupca). Ciprian nu e un închipuit îndrăgostit de sine, un narcisist; cu atât mai puţin un snob. Creaţia lui nu avea nevoie de vreun martor, ori de vreo mărturie: exista pur şi simplu. Singurul lucru cu adevărat important pentru el despre care scrie totuşi în jurnal este Bertha. Putem reconstitui câte ceva din povestea aceasta de dragoste, care avea de la început ceva fatal în ea. Din dosarul acestei iubiri, de reţinut, finalmente, inclusiv o scrisoare a Adaminei Gorgon („Iubite Ciprian, Doamne Dumnezeule, de ce mai vine şi asta peste noi, ca să trebuim să-ţi producem durere, d-tale pe care-l stimăm şi iubim – dar nu se poate altfel. (…) Nimic contra persoanei d-tale, ci numai abisul care – ceea ce vei recunoaşte şi d-ta – ne desparte şi nu vedem nici o punte peste care am putea trece”). Altfel, jurnalul e, cu adevărat, al „năzbâtiilor”, „năzdrăvăniilor” (cât de puţin e cunoscută faţa aceasta ludică a lui) – când nu devine, ca mai târziu, al bolii şi al sanatoriului. Ceva din spiritul lui Blecher transpare aici, deşi eşti tentat să te gândeşti mai degrabă la Muntele vrăjit sau la Pădurea cu mesteceni, a polonezului Wajda. Sau mai ales la Pădurea cu mesteceni. Căci e vorba în jurnalul lui Ciprian înainte de toate despre viaţă. O viaţă pe care tocmai boala o face mai ardentă.
Acum, e beat de dragoste (deşi nu numai), nonconformist şi rebel, spărgând eticheta şi savurându-şi – cel puţin când consemnează faptele – cu o secretă satisfacţie insolenţa, în tot cazul, ironic, poznaş, hâtru, în badinaj continuu, suportând cu greu singurătatea şi de aceea înconjurat mereu de convivi. Prieteni care-l însoţesc în casa pastorului, cu care joacă popice sau şah, cu care hălăduieşte prin munţi sau bea rachiu, bere, cafea… Măcinat de câteva obsesii, dintre care unele aproape că nici nu se văd. Ce-i drept, e venit acasă, la Stupca, de la Cernăuţi, în vacanţă: Cernăuţii studentului a cărui existenţă e o continuă rătăcire în căutare: de prieteni, de localuri în care să mănânce sau să bea ceva, mereu flămând, de multe alte lucruri nesemnificative; şi o mereu reluabilă agonizare: un morb lucrează în el şi, furat de freamătul vieţii, o bună bucată de vreme îl ignoră. În plus, cât timp e la Stupca, corpul îi pare sănătos, prea sănătos. Cel care suferă e numai sufletul. Poate şi spiritul. Din Stupca, de-acum bătrâior (instrumentele acestea se studiază la vârste mai fragede), va fi trimis, să studieze vioara, la Viena, s-o uite pe frumoasa pastorului de care era îndrăgostit (nu-i chiar un exil, cum s-a spus; de Viena e fascinat: umblă sub braţ cu draga despre care ştie că nu-l va părăsi). Va reveni la Stupca nu după multă vreme – doar câţiva ani –, pentru a-şi trăi ultimele luni de viaţă. Căci, decât să revină în Bucovina, de care e, de multe ori, dezamăgit (lucrurile ar trebui, totuşi, spuse apăsat), preferă să meargă undeva aproape de creierul munţilor, la Braşov, unde va fi apreciat, iubit, adorat, unde admiratorii plătesc plecarea lui la Geneva, în Italia, la sanatorii de unde speră să se întoarcă însănătoşit. N-a fost să fie. Nu l-a ajutat aerul primăvăratic din lunile de iarnă de pe ţărmul Mediteranei. Singurul avantaj, dincolo de amânarea sfârşitului? Două estonience – Emily von Poppen şi Hedwig Gernet – îndrăgostite de el (prezenţe distinse, de o eleganţă aristocratică – îi vor scrie peste ani tatălui rănit, rugându-l să le accepte ca fiice) şi câţiva pacienţi, ca şi el, din toate colţurile Imperiului şi nu numai, ascultându-i Doina.
Cât despre Braşov, cu munţii lui reci, cu iernile care le repetă, poate mai accentuat, pe cele din Cernăuţi (măcar n-or fi fost ploile de la Stupca, din timpul vacanţei, peste care totuşi trece cu uşurinţă), n-au făcut decât să declanşeze explozia finală a bolii. I-a fost dat, în fond, ca părţile luminoase din viaţa lui să aibă rădăcinile înfipte în tenebre. Poate că cea mai elocventă e călătoria făcută de la Braşov în Banat, la Chizătou. Descoperă acolo o lume care putea să-l revigoreze moral: trăiau în Chizătău cu adevărat oameni. Avea nostalgia unor naturi care trăiesc plenar ideea de neam (deşi paginile lui de jurnal spun, până la urmă atât de puţin în acest sens; spun totul, însă, compoziţiile sale şi câteva gesturi – care pun în balanţă dăruirea de care era în stare şi dezamăgirile ulterioare), aşadar, descoperă la Chizătău lumea care putea să-l întremeze; drumul e, însă, epuizant şi, odată întors, căderea e ireversibilă.
O privire de sus, relevantă şi pentru el, dar şi pentru lumea în care trăia, arată un spirit liber. Atât de liber încât nu devine nici măcar robul propriilor convingeri; nu e un fanatic. Le scrie tatălui, fratelui, surorii, în germană, îşi scrie jurnalul în germană, vorbea poloneza (poate în amintirea strămoşilor pe linie paternă, ori poate de dragul mamei sale – sau poate pur şi simplu pentru că trăia în Bucovina), rupea cel puţin ucraineana (din care nu ezită să folosească ici-acolo sintagme), pe lângă franceza şi latina (o va vorbi în munţii Bucovinei cu un bătrân ţipţer; de data aceasta chiar bătrân din moment ce era bunicul celei cu care voia să se căsătorească fratele său) etc. În paranteză fie zis, privise cu dispreţ spre familia fetei de care era îndrăgostit Ştefan, dar despre dispreţ se poate vorbi mult aici. Îi dispreţuieşte şi pe evrei; la rândul lor, românii sunt dispreţuiţi de unii, de alţii. Dispreţul intră în logica lucrurilor, aşa cum intră, finalmente, şi convieţuirea. Nu e un spaţiu ideal Bucovina, dar nici unul al conflictelor deschide. Sau viceversa.
Martir al „Arboroasei”, Ciprian e impresionat de Viena şi, aici, de figura împăratului (merge chiar la o şedinţă a Parlamentului – în care, de-a lungul vremii, votaseră şi ţărani români), aşa cum, în sens invers, dezaprobă muzica religioasă ortodoxă, ori intră în conflict cu canoanele ritului ortodox. E, evident, din altă generaţie decât tatăl său; pare, însă, din cu totul altă generaţie decât aceea din care face parte Constantin Morariu, cu care (unul la flaut, celălalt la vioară) cânta în temniţa din Cernăuţi şi căruia i se datorează în mare măsură perpetuarea numelui său. Glumind, am spune: în Bucovina, satelit îndepărtat al Vienei, atât de îndepărtat încât nici nu se vedea, se cântă muzică înaltă nu doar la Stupca şi Ilişeşti – în casa unui preot ortodox sau în aceea a unui pastor evanghelic, puţin importă –, se va cânta peste ani şi în Pătrăuţii lui Constantin Morariu; se cântă până şi în închisoare. Ce ciudat, în fond. Între Constantin Morariu şi Iraclie Porumbescu, asemănări uluitoare.
Aşa încât, Ciprian pare nu doar fiul lui Iraclie Porumbescu, ci şi fiul colegului său de temniţă. Iar motivul nu e dat doar de efectul de perspectivă: murind la 30 de ani, Ciprian Porumbescu va fi mereu tânăr, în vreme ce Constantin Morariu, stins în 1926, la 73 de ani, îşi vede existenţa ca pe o misiune împlinită, ca pe o adeverire e crezurilor în care s-a angajat. E la mijloc, de fapt, o diferenţă mai relevantă: de opţiuni, de structură; parcă de timp istoric. De fapt, unul era artist – celălalt, militant; e diferenţa dintre un ironist şi-un metafizician, de la Rorty citire. Nu-i vorbă, finalmente, şi artistul milita, dar în alt fel: cu ajutorul viorii. Dar cu vioara e o altă poveste – pe care nu ştiu cine ar putea-o spune. În tot cazul, în vreme ce Ciprian moare visând doar la unirea Bucovinei (şi cine ştie dacă, în 1878, 1879 şi-n anii ce vor mai urma, cu adevărat putea să viseze la aşa ceva), Constantin Morariu o va vedea împlinită. Nu va trăi, însă, asemenea fiilor săi, Leca, mai ales, să vadă şi atrocităţile din anii ‘40, ori frângerea Bucovinei. Istoria, evident, se joacă cu oamenii aceştia. Ai intra în capcanele ei dacă ai încerca să vezi lucrurile în termeni antagonici: învingători sau învinşi. Pentru a înţelege ceva, ar trebui să te desituezi şi să apelezi la logica fuzzy. Cât despre Ciprian Porumbescu, el pare unul dintre acei învinşi care înving. Şi înving tocmai prin ceea ce le-a adus sfârşitul. Doar că povestea nu e tocmai aşa. Nu muzica l-a scos din hainele preoţeşti, pe care le-a obţinut, ca să zic aşa, terminând studiile teologice şi care puteau să-i asigure un confort oarecare, mai ales dacă ar fi fost, ca preot, asemenea multor altora. Nici Constantin Morariu n-avea să fie ca mulţi alţii. Iar boala, oricât de mult am vrea s-o puneam în seama temniţei cernăuţene, îi precedă. Să fi fost boala aceasta semnul familiei? Dar tatăl, Iraclie, e o figură solidă, trup sănătos, un luptător. Să fi apărut acest „semn” în urma copilăriei de la Şipotele Sucevei? Un loc de vis, în munţi, Munţii Bucovinei, din care nu puteai pleca decât bolnav?! Aşa s-a construit sigiliul lui Ciprian Porumbescu.
MIRCEA A. DIACONU
Comentarii