În lumea scrisului tipărit de la noi şi de aiurea, cărţi de acest fel apar rar. Fiindcă şi înzestrarea pentru un asemenea gen de creaţie este una dintre cele mai puţin întâlnite. Ne referim, aici, la antologia „Monede şi monade”, ce aşază laolaltă, în aproape şapte sute de pagini, 6945 de aforisme. Numite aşa de autorul lor, scriitorul Marcel Mureşeanu, ele revin în atenţia cititorului de azi din cuprinsul a cinci volume (cu acelaşi titlu) apărute în perioada 2001 – 2015 la câteva cunoscute edituri din Cluj-Napoca şi din al şaselea, cuprinzând inedite din răstimpul de până la finele lui 2019.
Prin tipărirea, anul trecut, a acestei antologii, editura clujeană „Avalon” împlineşte imaginea din pagina de carte a creaţiei (de până acum) a celui pe care istoria literară îl recomandă mai ales ca poet. Este ceea ce, oarecum, am fi putut crede după editarea în 2018, tot la Cluj-Napoca, a antologiei „Timp” (două volume masive), grupând poemele – aş zice, de-o viaţă – semnate de Marcel Mureşeanu. Altfel spus, fără „gestul” editorial la care ne referim (ce ne oferă un cumul alcătuit din şase cărţi) ne-ar fi săracă/incompletă părerea despre creaţia lui M.M.
Nu voi încerca, aici, să rezum ceea ce rosteşte antologia. Nici nu ar fi posibil. Întrucât fiecare aforism e o cugetare în ţinută mai mult sau mai puţin concisă, care cheamă meditaţia îndeobşte gravă, dar şi, uneori, purtând o undă de zâmbet. Aceste rânduri se vor a fi doar semnalarea apariţiei cărţii. Potrivit însă mi se pare să reproduc, înainte de orice, cuvintele unui strălucit gânditor care, în urmă cu peste patru secole, considera că, în natură, „ … omul nu este decât o trestie (…); dar este o trestie cugetătoare”.
Se înţelege, deci, că din cugetarea (neodihna adâncă, ascunsă) a lui Marcel Mureşeanu s-au născut cele aproape şapte mii de aforisme. În demersul editorial, acestea au avut norocul să se afle sub privirea atentă a doi binecunoscuţi analişti ai creaţiei întrupate prin cuvânt, prin sensibilitate, prin imaginaţie: Petru Poantă, autorul prefeţei antologiei, şi Ovidiu Pecican, semnatarul postfeţei. Doi apreciaţi exegeţi, realizatori de analize făcute cu chibzuinţă, credibile. Folositor pentru împlinirea intenţiei acestor rânduri este să reproduc fie şi doar câteva din afirmaţiile lor:
„Aforismele lui Marcel Mureşeanu au cu precădere ambiţia de a-l stupefia pe cititor, de a-l pune într-o stare de perplexitate adesea umoristică. Ele sunt, de aceea, mai degrabă spirituale decât «înţelepte»; producţii ale unei ingeniozităţi preponderent – lucide, într-o bună tradiţie manieristă”. (Petru Poantă).
„Luând-o înaintea altora dintr-un bun instinct şi cu un salutar spirit laborios, poetul Marcel Mureşeanu îşi face datoria faţă de propria vocaţie adunând, în sfârşit, într-o singură culegere, monedele sale de o rotunjime inefabilă şi aburii încărcaţi de emoţie poetică ai gândirii lui din momentele fugare şi fragile”. (Ovidiu Pecican).
Ce s-ar mai cuveni să fie spus lângă aceste puţine rânduri informative despre statura valorică a cărţii „Monede şi monade”? Îndeosebi, nu am putea omite părerea că zăbovirea cititorului în paginile antologiei este o aventură intelectuală, nu de puţine ori surprinzătoare, generatoare de reflecţii. Întrucât ceea ce l-a captivat pe cugetător aparţine unei lumi de o impresionantă diversitate: morală, culturală, artistică, spirituală, istorică, politică, socială etc. etc. Acestei diversităţi i se asociază – parcă prea adesea, însă cu înţelegere adâncă – invocarea sfârşitului trecerii omului prin lume, autorul vrând parcă să acopere cu sens zicerea sa din aforismul: „Pământul, acest imens sarcofag!”
S-ar impune să ilustrez cele spuse până aici cu aforisme. Ele sunt însă foarte multe. Opţiunea va merge (cât îmi îngăduie spaţiul) doar spre meditaţia – în expresia sa concentrată, de o reală plasticitate – ce se suprapune universului afirmării prin cuvânt, prin beletristică. Explicabil, pentru că aforismul este un fel de rudă cu metafora („pâinea” cea de toate zilele a poeziei), creaţia la care ne referim îmbrăcând adesea idei, înţelegeri, sugestii memorabile.
Am semnalat – cred, cu rigurozitate – că în cuprinsul antologiei figurează aproape 480 de aforisme privind scriitorul, poetul (cu precădere, cel de la persoana întâi), poezia (îndeosebi ea), cititorii, filosofia, relaţia (închipuită, evident) cu Dumnezeu, întâmplări din viaţa cotidiană ş.a.
Voi reproduce, iată, câteva dintre ele, pentru a mă şti, împreună cu cititorii acestor rânduri, aproape de miezul cărţii: „Pentru un scriitor e mai greu să scrie decât să trăiască”; „În afara lumii întregi nu există alt muzeu al literaturii”; „Renumele lui Shakespeare nu este întrecut decât de cel al personajelor sale”; „Să cunoşti atât de bine un autor, încât numai pipăindu-i cenuşa să poţi spune cine este”; „Nu scriu niciodată decât ceea ce nu pot trăi”; „Să laşi un Prenume în literatură, iată un ideal”; „În fiecare rând pe care îl scriem îl căutăm pe Celălalt”; „Se apropie vremea marilor catastrofe, de pe urma cărora numai prin cuvânt se va putea recupera ceva”; „Fiecare manuscris trebuie supus probei focului şi numai dacă nu arde va fi dat tiparniţei!”; „Poezia ta trebuie să fie orgolioasă, nu tu!”; „În timp ce scriu, citesc! În timp ce citesc, rescriu!”; „În prezenţa rugăciunii, poezia tace, adică astfel vorbeşte ea atunci”; „La sfârşitul lecturii acestui roman eram convins că autorul are o boală de piele, atât se scarpină!”; „Să vezi în ficţiunile tale ca-n tine însuţi!”; „Întâi va dispărea scrisul de mână, iar apoi mâna se va usca.”; „Dacă aş salva din mine poezia şi ar fi destul!”; „Dă-ne, Doamne, răbdarea cărţilor!”; „În poezie eu spun limpede-limpede ceea ce vreau, dar vreau mereu imposibilul.”; „Doar autorii sunt epuizabili, literatura nu”; „Dumnezeu aşteaptă de la noi să scriem ceva pe măsura vieţii şi-a morţii.”; „Cât de târziu începem să scriem, uneori, în numele nostru!”; „Câtă vreme nu vom şti ce este Poezia, viaţa ei va merge înainte.”; O altă împărţire a Lumii şi Timpului: înainte şi după Metaforă!”; „Să scrii despre ceva ce nu-ţi poţi imagina, ce chin!”; „Nici poezia nu mai este ce n-a fost cândva!”; „În milioane de feluri se poate scrie o carte, dar numai cele inimitabile au dreptul la crucificare.”; „Acest poet e inegal cu el însuşi, nu şi cu poezia sa.”; „M-am consolat. Nu pot scrie decât ca mine.”; „Chiar dacă limba noastră nu începe de la Eminescu, ea nu are altă cale decât prin el!”; „Cărţile arse nu dau căldură!”; „Dumnezeu are Operă! Biografie avem noi.”; „Ce Poezie e aceea căreia-i poţi ghici ţara de origine?”; „Are literatura română (acum!) nevoie de paşaport? Nu neapărat, dar e bine să-l aibă la ea.”; „Mi-am visat sufletul ca pe o fiinţă cu o singură mână. Scria.”; „Această carte vă aparţine, împreună cu vuietul ei!”; „Pentru că am scris atât de mult despre ea, moartea mi-a îngăduit viaţă lungă.”; „Poezia, ca o stare de urgenţă!”; „Cred că la începutul vieţii lor scriitorii primesc de la Dumnezeu o adeverinţă cum că au dreptul să scrie. Cât de important este să n-o pierzi!”; „Poezia salvează timpul. Poate cândva va învăţa să ne salveze şi pe noi.”.
Prefer, cu atât mai mult, ca formularea din finalul acestor însemnări să aparţină lui Marcel Mureşeanu. Am extras-o din pagina 182 a cărţii, ea fiind mărturisitoare pentru trecerea creatorului, a văzduhului său interior în viaţa operei sale: „Mi se îngroaşă, pe zi ce trece, sângele cu care scriu”.
ION PARANICI
Comentarii