Oameni si cărți

Cărţi închinate Centenarului Marii Uniri

Alexandru Surdu, „De la Marea Unire la România Mare”, Editura Moroşan, Bucureşti, 2019, 138 p.

Ne asumăm responsabilitatea să vă prezentăm opiniile unui filosof. Şi încă nu ale oricui. Ale unuia din cei mai mari şi fecunzi gânditori contemporani, Alexandru Surdu.

El s-a născut la 24 februarie 1938 la Braşov. Este cel de-al 45-lea academician, dintre cei 49 înscrişi pe Tabla de Onoare a liceului – azi Colegiul Naţional „Andrei Şaguna” –, între anii 1866-2006.

Profesor universitar, doctor în filosofie, membru al Academiei Române (din 1992), preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie, vicepreşedinte al acestui forum suprem al spiritualităţii române, director al Institutului de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru”, membru al unor instituţii academice şi reviste de mare prestigiu, româneşti şi străine, de asemenea Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi, între care şi Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava (din 2013), Alexandru Surdu este autorul a numeroase şi valoroase lucrări ştiinţifice, din care selectăm şi cităm titlurile câtorva, şi anume: „Vocaţii filosofice româneşti (1995), „Confluenţe cultural-filosofice” (2002), „Mărturiile anamnezei” (2004), „Comentarii la rostirea filosofică” (2009), „Izvoare de filosofie românească” (2010), „A sufletului românesc cinstire” (2011), „Pietre de poticnire” (2014), „La porţile împărăţiei” (2016), „Filosofia pentadică (I)” (2007), II (2015), III (2018) – un sistem filosofic modern, construit din cinci părţi: 1. Transcendenţa, 2. Subzistenţa, 3. Existenţa, 4. Fiinţa şi 5. Realitatea (vezi volumul „Filosofia ca sărbătoare: Alexandru Surdu la 80 de ani”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2018, 625 pagini) etc.

Dintre cărţile dedicate Centenarului Marii Uniri, Alexandru Surdu ne-a oferit „Monumente pentru eroii culturii române” (2018) şi „De la Marea Unire la România Mare” (2019).

Cea din urmă – pe care încercăm să o prezentăm – este o incitantă, lapidară şi captivantă invitaţie la meditaţie. Excelează prin densitatea, sinceritatea, claritatea şi duritatea observaţiilor, lansând generaţiei actuale, în mod indirect, un apel întru necesitatea grijii faţă de România, care ne-a mai rămas.

Centenarul – zice autorul în „Prefaţă” – „ne-a găsit nepregătiţi. Ar fi trebuit să apărăm tot ce-au cucerit, cu sângele lor, străbunii noştri. Dar n-am făcut-o. România Mare a durat numai din 1920 până în 1940” (p. 7).

Şi „ne-a prins Centenarul (…). Tocmai acum, când nu mai avem armată, şi nici arme, şi nici gloanţe” şi „când toţi vechii noştri duşmani se înarmează, când toţi vecinii se uită la România ca vulturii şi corbii la căprioara rănită” (p. 10).

Ce-a vrut? Şi cât a putut generaţia Marii Uniri?

Când s-a declanşat marea conflagraţie dintre popoare, românii s-au întrebat: „care să fie, oare, Drumul Dreptei noastre Credinţe?”; şi, „după doi ani de chibzuinţă”, l-au ales „pe cel mai greu”.

Daco-romanii erau răspândiţi pe-o uriaşă arie geografică – adică „din nordul Carpaţilor până în Peloponez şi din nordul Mării Negre până la Marea Adriatică”, dar această lume daco-romană era stăpânită de „străinătate”.

Intrarea Armatei Române „în Transilvania (…) a fost destul de uşoară”. Localnicii i-au primit ca pe nişte fraţi eliberatori „cu flori, la Braşov, la 29 august”. „La mai puţin de o lună, armata română era la Sibiu” (p. 16).

Dar, după această intrare uşoară, rapidă, triumfală, s-a produs un dezastru neprevăzut. Aliaţii noştri de la Salonic – trupele franceze şi engleze – n-au declanşat atacul planificat. Drept urmare au fost eliberate armatele turceşti, bulgare şi germane, conduse de Mackenzen. Aceste forţe numeroase, tumultuoase, vijelioase s-au pus în mişcare. N-au găsit apărată suficient nici Dobrogea, unde nu s-au implicat, cum au promis, armatele ruse. Tot acum s-a produs şi al treilea eveniment grav: „trupele Rusiei n-au atacat dinspre Galiţia, eliberând, astfel, armatele germane de sub comanda generalului Falkenhayn – care-au pătruns în Transilvania, alăturându-se celor austro-ungare. Acestea începuseră şi atacul dinspre Banat (…). Având de înfruntat cinci armate, din trei direcţii – Nord, Vest şi Sud – s-a ordonat oprirea ofensivei generale din Transilvania” (p. 16-17)…

Dezastrul care a urmat a fost amplificat apocaliptic şi de „defecţiunea rusă”, bolşevizarea armatei; scoaterea marelui nostru „aliat” Rusia din război ne-a obligat şi pe noi să iscălim pacea ce ni s-a dictat – dar ale cărei catastrofale prevederi nici nu s-au legiferat de către români –, însă dezastrul declanşat „poate fi numit, zice autorul, al întregii Latinităţi Orientale” (ceea ce, într-adevăr, istoricii noştri nu par să ia în seamă).

Şi, astfel, „Capitala a fost abandonată, cu toate că era bine apărată, pentru a nu fi distrusă, bombardată de artileria străină” (p. 21).

Dar, în vara anului 1917, „când se credea că românii au fost înfrânţi şi duşmanii îşi făceau planurile de împărţire a pământului Ţării, cu intenţia de-a trece prin Moldova spre ocuparea Ucrainei şi a Rusiei de Sud, feldmareşalul Mackenzen, zis şi «Spărgătorul de fronturi» şi mareşalul «Cap de mort», s-au întâlnit pentru prima dată «faţă către faţă» cu Armata Română la Mărăşti – Mărăşeşti – Oituz, care a reprezentat cea mai mare victorie în Răsărit, «ca la Verdun şi (Mackenzen – n.n.) a fost înfrânt, căci, pe aici nu se trece!»” (p. 21).

„Românii nu i-au hăituit”, în retragerea lor, cum au făcut-o ei, cu armata noastră, de la Sibiu şi până la Mărăşeşti, ci i-au lăsat „în plata Domnului”, să-şi „lingă rănile!”. În orice caz, la 1 Decembrie 1918, armata lui Mackenzen era tocmai la Sebeş – lângă Alba Iulia – şi a fost sfătuit să ocolească oraşul, căci acolo se făcea „Marea adunare a Românilor”. Şi „nu sub ocupaţia Armatei Române, cum o spun falşii istorici, ci a celei germane, care, de data aceasta, a fost lăsată să treacă” (p. 22).

Autoul relatează pe larg despre „Crucea de pe piscul Domnului”, înaltă de peste 25 m, luminată noaptea, ca şi despre „Marea Cruce de pe Muntele Caraiman”, care este şi ea un monument al eroilor, ambele ridicate în amintirea eroilor „care-au căzut în toate războaiele de oriunde şi oricând.” (p. 26-27); despre inscripţiile de la Drajna de Sus şi cartea lui Dumitru Popa – „Drajna. Cartea de aur” (2012), ca şi despre cei „peste 800.000 de militari români căzuţi între 1916-1920”. O palpitantă şi fascinantă evocare face autorul despre „Marea Unire şi legenda Junilor Braşoveni” (p. 35-44) şi despre Garda Naţională a Braşovului, constituită la 2 noiembrie 1918 în Ţara Bârsei – care a trimis la Alba Iulia 52 de delegaţi (p. 45).

Considerând veridică şi încă mereu actuală – vorba lui Herodot despre lipsa de unitate a înaintaşilor noştri, dar şi a românilor din zilele noastre –, marele filosof, într-o sintagmă, „Basarabia e România”, critică dur ceea ce am putea face şi nu facem; el relevă că „Marea Unire a însemnat destul de puţin”, fiindcă n-am reuşit să reunim cu România „nici măcar un sfert din romanitatea orientală”; au rămas în afară „românii din Sarmaţia, din Transnistria, două treimi din Marmaţia (Maramureşul istoric); mai mult de jumătate din Crişana până la Tisa, cu cele trei Crişuri, a fost lăsată la unguri, ca şi o bună parte din Banat, şi, peste Dunăre, Timocul, care a rămas la sârbi, iar Belo Vlahia, de la Dunăre la Balcani, Cadrilaterul şi malul traco-get al Mării Negre fac astăzi din Bulgaria o ţară” (p. 50-51).

Mai trist este că „românii, care au mai rămas, în Grecia, în Serbia, neuniţi fiind, cum le stă în fire, se împart în trei categorii: unii se declară români, alţii – «greci» sau «sârbi», ceilalţi îşi zic vlahi sau valahi” (p. 51).

Dar mai grav decât toate este că România, care ne-a mai rămas, „nu-i ajută nici pe propriii ei români. Incredibil, dar după 1990, au fost nevoiţi să părăsească România peste 5 milioane de români! Mai mult decât românii căzuţi în toate războaiele, de la cele daco-romane, până astăzi” (p. 52). După 1991, în Moldova „independentă”, unii se declară „ruşi”, alţii „moldoveni” şi „numai câţiva români, deşi toţi sunt «fraţi di mumă şi di tată»” (p. 54). Şi ce-a mai făcut România? La 2 iunie 1997, sub Emil Constantinescu, la Neptun, a cedat Ucrainei „fără să fie ameninţată cu agresiunea, părţi ale teritoriului naţional”, recunoscând, astfel, mult condamnatul şi de toţi contestatul Pact Ribbentrop – Molotov (p. 55).

Şi care a fost mulţumirea? Ucrainenii ne-au arătat că „sunt mai răi decât ruşii” şi-au desfiinţat învăţământul în limba română. Pentru toate acestea, explică autorul, „Mă doare sufletul” (p. 57).

…Trebuie citite, integral, secvenţele: „Bucovina şi Unirea cu Ţara”, „România după 1 Decembrie 1918”, „Învingerea Ungariei şi ocuparea Budapestei”, „Jocurile armistiţiilor dinainte şi de după încheierea Primului Război Mondial”, „Grăniţuirea României Mari” (sugerată admirabil de autor prin contururile graniţei obţinute la Versailles şi conturul ce trebuia să ne revină de drept şi de fapt!), „Trianon. O pace plină de învăţământ” şi, ultima secvenţă, „România Mare (1920-1940)” – spre a se sta şi cugeta că România Mare, darul Maicii Domnului, a rămas ca o amintire a Romanităţii Orientale, a Orientului Latin şi ca un fel de „azil al sărmanilor”, fiind şi locul de refugiu şi de supravieţuire al restului de oropsiţi ai sorţii.

Şi, parcă, din toate aceste rânduri lapidare, temerare şi exemplare prin sinceritatea şi veridicitatea lor, se-aude o strigare ce urcă spre Cer: vom fi, oare, ce-am fost şi încă mai mult de-atâta?

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: