> Despre robie, prejudecăţi, stereotipuri şi discriminare, despre riturile de trecere şi despre diferenţa dintre muzica romani şi cea lăutărească
Voi începe prin a vorbi despre prima atestare a limbii rromani în folclorul lăutăresc. Este vorba despre melodia „Dă-mi boierule nevasta”. Ideea melodiei este cam aşa: sot-soţie rromi. El puţin cam violent. Puţin mai mult. Ea decide să plece, şi pleacă. O ia un boier mare şi o face doamnă. Ţiganu, având copii acasă, se duce după nevastă. În momentul în care ajunge la boier, acesta îi spune, „nu are cum să fie nevasta ta!” Ţiganul insista asupra faptului că este nevasta lui. Boierul îi spune că dacă va vorbi pe ţigăneşte „sunt de acord, e nevasta ta şi la revedere!”. Bărbatul de etnie rromă, disperat, îi spune nevestei care l-a părăsit: trebuie să vorbeşti în limba rromani că altfel mă omoară ăsta şi lăsăm copiii fără ambii părinţi!”. Ea îi răspunde în momentul acela şi ştim din melodie că se întoarce la bărbat şi rămân împreună. Totul se termină cu „happy-end”.
Aşadar, prima atestare a limbii rromani cu adevărat într-o melodie, care este parte a folclorului lăutăresc în momentul de faţă, o constituie „Dă-mi boierule nevasta”. Până atunci, cam toate melodiile nu erau cântate în limba minorităţii respective. Şi atunci una dintre întrebările pe care le avem în minte este dacă muzica lăutărească este muzica rromilor sau este un stil de interpretare pe care rromii l-au abordat sau parte din români l-au abordat, dar pentru ceilalţi? Faptul că se foloseşte cu majoritate limba română poate aduce cu sine ipoteza că nu este o muzică identitară a rromilor, ci este mai degrabă o muzică identitară a spaţiului românesc cântata în parte de rromi, pentru simplul motiv că nimeni nu-şi cântă folclorul într-o altă limbă, decât propria limbă, absolut nimeni. Însă această melodie este printre puţinele din folclorul românesc care îmbină ambele limbi şi ne face să înţelegem că cele două populaţii (românii şi rromii) convieţuiau destul de bine, fiecare cu părţile lui. Însă cântecul vorbeşte de boierul care lua femei. În spaţiul românesc, a existat până la un moment dat Jus primae noctis în sensul că deţinătorul avea dreptul de a petrece prima noapte cu cei pe care îi poseda, îi avea ca bunuri mişcătoare. Rromii erau bunuri mişcătoare, şi atunci în momentul în care cineva devenea femeie, respectivul avea dreptul să ceară prima noapte cu ea în pat. Lucrul acesta a existat până destul de târziu, perioada fanariotă a fost cea care a îndulcit aceste legi, astfel încât lucrurile să nu se mai întâmple cu aceeaşi violenţă. Ca notă, menţionăm că se puteau vinde membrii familiilor separat. Preţul unui rob era mai mic decât preţul unei capre, de foarte multe ori. La biserică se dădea ca acatist, în loc de bani, câte un rob, să-i fie de sănătate boierului.
Totuşi au apărut în acea vreme foarte mulţi rromi care aveau un statut deosebit, în principal fiind lăutari. Aceştia aveau acces la lumea fină a societăţii. Unul dintre cei mai cunoscuţi lăutari, care a devenit starostele acestora, cel care l-a fascinat la un moment dat pe Franz Lizst, marele pianist, pentru simplul motiv că putea să-i reproducă melodiile transformându-le în felul lui. Sunt scrieri care atestă această capacitate a lui, iar numele lui este Barbu Lăutaru, etnic rrom bineînţeles. Lăutarii acelor vremuri au simţit nevoia chiar să-i dedice o melodie, se presupune că este melodia pe care el o folosea când îşi începea recitalurile. A avut concerte mari, chiar şi în afara zonei în care locuia. A fost unul dintre robii care au fost eliberaţi datorită capacităţii lui de a face artă. Cunoaştem cu toţii melodia care îl reprezintă, „Barbu Lăutaru”. Dezrobirea s-a produs la 1856, prima atestare documentară a robilor este undeva la mijlocul secolului al XIV-lea, deci 470 de ani de robie efectivă, iar pentru a înţelege mai bine, robia afro-americanilor este de doar 250 de ani. Deci perioada robiei ţiganilor a fost dublă, şi cam aceleaşi obiceiuri şi pedepse pe care le vedem în filme se întâmplau şi la noi.
Însă vine Dezrobirea. Dezrobirea se întâmplă cumva în genul, „oameni buni de astăzi sunteţi liberi”! Despăgubiri au primit deţinătorii, nu au primit cei care au fost sclavi. Cei care au fost sclavi au rămas fără pământ, fără casă, fără nimic. Foarte mulţi dintre ei au rămas voluntari în robie fiindcă nu aveau unde să se ducă; atunci preferau să rămână pe lângă casele foştilor deţinători, doar pentru a avea unde locui. Cei care s-au descurcat cel mai bine din nou au fost lăutarii, pentru că aveau o aptitudine deprinsă de generaţii, cu care puteau să-şi câştige existenţa fără nicio problemă, în târguri, în hanuri, la evenimente, la înmormântări, la nunţi. Cum spune şi Liviu Rebreanu: „muzica ne însoţea în acest spaţiu de la naştere până la moarte”. De foarte multe ori lăutarii erau rromi (ţigani), pentru că lăutăria nu era o meserie considerată a fi foarte demnă de către ceilalţi, care trebuiau să muncească pământul. Şi atunci lăutarii au reuşit să culeagă foarte mult din folclor, pe care îl prelucrau şi-l vindeau mai departe (era un serviciu).
Au apărut foarte mulţi lăutari celebri, iar, mari compozitori şi violonişti, precum Ciprian Porumbescu, au avut ca mentori robi rromi. Pe mentorul lui Ciprian Porumbescu îl chema Grigore Vindireu, fost rob, fiind menţionat des de marele compozitor.
Emanciparea rromilor aduce cu sine în prim-plan ideea de a vorbi despre chestiuni pe care societatea le valoriza mai mult. Începe să vorbească despre iubire, de avuţii, începe să vorbească de bani, de duşmani, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru simplul motiv că acestea erau valorile. Cuvântul „duşmani”, este un cuvânt turcesc, pentru că de foarte multe ori anumite cuvinte, atitudini, le luam de la cei care ne influenţau şi atunci era logic ca lăutarii să cânte despre ele. Manelele din ziua de astăzi, versurile lor, nu sunt de acum, ci sunt de foarte multă vreme. Dimitrie Gusti, în perioada interbelică, scrie foarte mult despre această chestiune. Tot Dimitrie Gusti scrie despre un han celebru care se numea „La calul bălan”, în care se aduna toată lumea bună, unde cântau şi se simţeau bine. Erau şi foarte multe curtezane în vremea respectivă. Atât de celebru ajunsese respectivul han, încât i s-a dedicat chiar o melodie, care era oarecum simbolul hanului respective („La calul bălan”). Existau foarte multe căsătorii mixte, în perioada robiei unul dintre cei doi trebuia să decidă dacă se robeşte prin căsătoria cu un rob sau cu o roabă sau dacă se răscumpără. Foarte mulţi, pentru că nu aveau bani, rămâneau în robie.
Însă existau şi foarte multe căsătorii mixte între oameni care erau eliberaţi datorită diverselor beneficii care le aduceau boierului şi deveneau oameni liberi. Unul dintre ei reuşeşte la un moment dat să devină mare patriot. Conjunctura îl aduce în ipostaza în care compune linia melodică pentru ceea ce mai târziu a fost şi este Imnul Naţional al României. Anton Pann, pe numele său, căldărar după tată, adică taică-său făcea căldări, era fost rob eliberat. În urma discuţiilor pe care le-a avut cu cei care pregăteau atunci Marea Revoluţiune din spaţiul românesc de la 1848, a adus cu sine inclusiv idea compunerii unei melodii patriotice revoluţionare. Melodia nu s-a numit „Deşteaptă-te române”, se numea cu totul altfel, pe versurile lui Andrei Mureşanu, şi a însufleţit foarte multe generaţii. Ea a mai fost folosită înainte de a deveni imn naţional, ca o melodie standard în cel de-al Doilea Război Mondial, după momentul 23 august 1944. Iată că România a folosit din nou muzica patriotică compusă de rromi, folosind-o ca pe un vehicul care transportă mesaje. Foarte puţini ştiu că cel care a compus Imnul naţional al României era pe jumătate rrom şi că pe bolta Ateneului Român este scris numele lui Anton Pann, printre cei care au reuşit să schimbe cultura României în ansamblul ei. Perioada de emancipare este extrem de bine aşezată în istorie. Kogălniceanu vorbeşte la sfârşitul secolului XIX despre foarte mulţi intelectuali, conducători, oratori, politicieni, de etnie rromă, şi amintesc doar doi, pe care cu siguranţă îi cunoaşteţi cu toţii, care vorbeau despre etnia lor în scrisori, respectiv Petru Maior şi Ion Budai Deleanu. Ambii erau rromi, după cum spuneau ei înşişi în scrisorile pe care şi le trimiteau unul, altuia. Foarte mulţi oameni care reuşesc să-şi reprezinte capacitatea intelectuală îşi ascundeau foarte mult în spaţiul superpublic identitatea rromă.
Şi în prezent este la fel. Foarte mulţi oameni, care sunt extrem de bine aşezaţi în societate, aparţin minorităţii rrome, dar nu şi-o afirmă. Noi îi numim rromi invizibili. Aceştia au existat dintotdeauna. Perioada de emancipare îşi cunoaşte gloria în perioada interbelică, în momentul în care România devine o ţară destul de puternică din punct de vedere economic. După Primul Război Mondial, când România devine stat naţional unitar, a doua ca mărime din Europa Centrală, a fost promovată puternic politica privind respectarea drepturilor minorităţilor naţionale. Apar asociaţii, organizaţii, apar tot felul de entităţi care sprijină emanciparea rromilor. Apar din nou foarte mulţi lăutari care devin vedete. Unii dintre ei cântaseră în Marele Război pe front, pentru trupe. Spre exemplu, este unul care cânta în perioada Marelui Război alături de marele Enescu, mergea în teatrele de operaţiuni şi binedispunea luptătorii. Numele lui este Zavaidoc. Exista o mare competiţie între el şi un alt mare lăutar al vremii, Cristian Vasile, chipurile din cauza unei femei pe nume Zaraza. Însă aici e mai degrabă mult „folclor”. Dar Zaraza este portretizată ca o femeie rromă foarte frumoasă. Zavaidoc, rrom la rândul lui, revoluţionează muzica de cartier, revoluţionează muzica de mahala şi începe să imprime melodii pe suport audio. Marea companie Columbia îi cumpără drepturile pentru toate melodiile şi începe să-l difuzeze. Mulţi dintre cei care ar asculta astăzi versurile lui Zavaidoc ar strâmba din nas. Din păcate foarte multe melodii care erau „hituri” nu aveau nişte texte foarte cuminţi, unele, din contra, erau cu versuri destul de „tari”.
Dezvoltarea lăutăriei atinge apogeul din punctul meu de vedere imediat după ce perioada comunistă apare, pentru simplul motiv că sistemul comunist a folosit lăutarii ca pe un instrument de transmitere mai departe a mesajelor. Într-o populaţie relativ analfabetă, cum era populaţia României, cu apetenţă pentru şcoală destul de redusă, muzica era poate cel mai important mijloc de comunicare. Tocmai de aceea comuniştii au folosit tarafurile pentru a-şi transmite mesajele, mai ales în zona rurală. Şi au apărut melodii care glorificau cooperativizarea, care vorbeau de macarale, care vorbeau despre cât de bine este să fii tractorist, melodii care erau gântate de mari vedete populare.
Poate cea mai mare vedetă la începutul acelei perioade era Maria Lătăreţu. Rudăreasă, adică romnie de la Gorj, era considerată „privighetoarea României”, vedetă internaţională incontestabilă, pentru că ea concerta peste tot prin Europa. Marii dirijori ai lumii au numit-o privighetoare, însă ea era o femeie simplă, de prin Gorj. Una dintre melodiile ei celebre pe care sunt sigur că o ştiţi era „Mărie şi Mărioară”, care se cântă deopotrivă atât la rromi, cât şi la români, pentru că de fapt este o melodie care aparţine întregului popor român.
Vă întreb sincer, se schimbă percepţia asupra acestei celebre melodii în momentul în care aflaţi că Maria Lătăreţu este de etnie rromă? Din păcate pentru foarte mulţi se schimbă percepţia chiar dacă melodia face parte de drept din folclorul românesc, dar… a fost cântată de o „ţigancă”!
În ceea ce priveşte muzica de mahala, avem de-a face cu două mari cântăreţe care erau considerate „zeiţe”. Este vorba despre Romica Puceanu şi Gabi Luncă. Ambele cântau muzică de mahala. Una într-o formă mai lăutărească, alta într-o formă mai folclorică. Gabi Luncă, într-o formă foarte apreciată în rândul majoritarilor. Romica Puceanu avea o audienţă puţin mai restrânsă, pentru că aducea o identitate mai rromă inclusiv pe tremolul pe care îl avea oarecum specific „ţigănesc”. Ambele readuc muzica cu influenţe orientale puternice.
În acea perioadă nu se spunea: „cântă-mi o manea!”. Se spunea „cântă-mi o turcească” şi toată lumea sărea şi începea să se „buricească”. Exemplul cel mai elocvent este melodia „Şaraiman!”. Important este de spus că rromi din exteriorul României o considerau pe Romica Puceanu, „Regina muzicii ţigăneşti din toată lumea”.
Existau suficienţi artişti rromi care cântau altceva decât muzica comercială. A fost un drum deschis de Grigoraş Dinicu în perioada interbelică, cel care a reuşit să transforme muzica lăutărească într-o muzică care poate fi cântată la Ateneu. Grigoraş Dinicu era dirijorul Orchestrei Naţionale Radio, fiind unul dintre cei mai mari instrumentişti şi muzicieni pe care România i-a avut vreodată. Era unul din promotorii mişcării rromilor şi umbla prin sate de rromi şi încerca să-i unească în asociaţii care să le unească interesele. Drumul a fost continuat de către alţi mari artişti, oarecum mai moderni, care cântau cu totul şi cu totul altceva. Nu vorbim despre cei care îşi ascundeau identitatea (aceştia şi-o afirmau). Orchestra Radio este şi acum destul de plină de artişti de etnie rromă. Vorbim despre oameni care au dus stindardul jazzului autentic la un nivel foarte înalt, pe care Europa de Est nu îl avea. Îmi vin în minte doar trei nume în acest moment. Anca Parghel, Aura Urziceanu şi Johny Răducanu.
După 1990 lucrurile încep să se schimbe şi revin o serie de valori care sunt rebrănduite, în ceea ce înseamnă valorile anilor ’90. Apar foarte multe melodii despre bani şi duşmani, iubire, exact ca în secolul al XIX-lea, pentru că societatea s-a schimbat şi la un moment dat foarte mulţi începuseră să-şi afişeze ceea ce nu aveau voie în perioada comunistă: averea, maşina, gagica, bărbatul. Şi, logic, lăutarii au trebuit să cânte despre aceste lucruri, pentru simplul motiv că se găsea cineva care venea şi oferea bani lăutarului şi îi spunea „să-i cânte una despre bărbatul ei care este cel mai frumos” Şi lăutarul trebuia să-i cânte. La un moment dat apăruse o melodie care se numea „Sunt un bărbat cel mai frumos, tânăr şi luxos”. Ritmul se schimbă fundamental, pentru simplul motiv că se aduce ritmul sârbesc, turcesc, grecesc şi se creează un balcanik-sound. Dan Armeanca a fost primul lăutar rrom care a cântat în limba rromani şi a scos un support muzical pe vinil, în anul 1992. A fost un sound nou pentru ceea ce era muzica lăutărească până atunci.
De atunci vine şi numele de manea, câştigă notorietate, şi sunt foarte multe manele extrem de cunoscute. Am în minte două manele celebre în anii ’90. Una vorbea despre nehotărâtul care umblă cu două femei, cealaltă despre bani. Cât de mult contează să ai bani în mentalul colectiv! „Să iubeşti două femei a lui Vali Vijelie şi o altă manea al cărei titlu nu mi-l amintesc, dar îmi amintesc refrenul „Buzunaru meu vorbeşte/ Orice limbă îşi doreşte/ Şi engleză şi franceză/ Chiar şi limba japoneză. Subcultură nu înseamnă cultură inferioară. Subcultură înseamnă cultură care aparţine unui grup mai mic parte a unui grup mai mare. Ne plac sau nu ne plac, astfel de mesaje mişcă din scaun pe foarte mulţi dintre noi. Nu cumva avem o falsă superioritate faţă de manea, când de fapt ea într-o oarecare măsură ne aparţine? Mai mult, o simţim, o promovăm, o consumăm la mai toate evenimentele noastre! Însă se pare că este important cine cântă, pentru că există o doză foarte mare de respingere faţă de manelişti şi consumatorii de manele. Contează foarte mult ritmul, tehnicitatea sau contează foarte mult faptul că e cântată şi e percepută ca fiind muzica „ţiganilor”. Foarte probabil să fie a doua. La nuntă se ascultă Chopin, Beethoven şi Bach? Lucrurile sunt puţin fariseice. Valorile la care făceau referire versurile de mai sus sunt ale rromilor? Cu alte cuvinte vedem numai rromi care epatează prin ceea ce au sau s-ar putea să fie o valoare a unui spaţiu geografic în care simţim nevoia să ne îmbrăcăm de firmă, simţim nevoia să ne luăm maşină şmecheră, să avem casă mare să vadă toată lumea, iar când lăutarul spune chestia asta, logic că „eu mă simt bine”. Lucrurile sunt tratate cu standarde duble evidente şi de foarte multe ori tratăm etnic ceea ce nu este etic. Tot ceea ce am arătat până în momentul de faţă nu au fost valori etnice. Nu există folclor autentic rrom? Ba da, sigur că există, şi este promovat în limba rromani. Dar pentru a putea fi promovat, nu a fost numit folclor rromani, ci a fost numit balcanik. Şi s-au organizat foarte multe balcan-festuri, în care toţi cântau în limba rromani şi toţi cântau cu anumite melosuri.
De exemplu, trupa Mahala Rai Banda, care cântă muzică rromani autentică, a cunoscut notorietatea în Serbia unde erau „zei”, în România nefiind acceptaţi, la început. Curentul a fost inventat de Kusturica şi Bregovic, care au făcut „Pisica albă pisica neagră”, pe coloana sonoră a căreia au folosit muzică autentică rromani. Pe valul acesta foarte mulţi au început să se ridice, au început să promoveze limba rromani, etosul rromani. În România radiourile nu prea le difuzau, însă au venit formaţii care au schimbat soundul unor melodii vechi, le-au transformat şi au fost difuzate pe radio, pentru simplul motiv că le cânta altcineva. Vezi melodia „Domnişoară, domnişoară”, compusă prin anii ‘60, reinterpretată de Smiley şi Damian Drăghici. Ritmul este acelaşi, de manea, doar orchestraţia este diferită. Originalul nu a intrat pe radio, melodia reorchestrată a intrat. Originalul a fost considerat muzică inferioară; reorchestrată, este una dintre cele mai ascultate melodii de pe radio.
Să aibă o legătură cu cine cânta? Să aibă o legătură cu identitatea celui care cânta? Foarte probabil. Însă nu voi aborda o asemenea axiomă în momentul de faţă, pentru că liberul arbitru funcţionează pentru fiecare. În acelaşi timp există foarte multe melodii care au ritm şi sound la fel, dar care nu au adresabilitate atât de mare susţinută de radiouri. Este cazul melodiei „Mahalageasca”, interpretată orchestral de Mahala Rai Banda, melodie care pe aceştia i-a făcut celebri din punctul meu de vedere, care sună într-un mare fel, dar pe care radiourile nu s-au înghesuit să o promoveze. Singurii care i-au promovat la un moment dat au fost cei de la Divertis, care puneau hora lor la introul emisiunilor pe care ei le aveau. Mă întreb ce se întâmplă dacă ar cânta Smiley aceeaşi horă? Foarte probabil că va deveni iarăşi hit!
De vreo sută şi ceva de ani de când putem să exemplificăm muzica, contribuţia rromilor a fost una majoră şi foarte multe dintre melodiile pe care le considerăm ca făcând parte din identitatea României au fost fie create, fie interpretate de artişti rromi. Că de foarte multe ori i-am considerat români, este doar în limita pe care noi o arătăm, pentru că dacă furau nu mai erau români, dacă furau erau cu totul şi cu totul altceva. Însă în momentul în care reuşesc să ducă numele României şi buna dispoziţie în sufletul fiecăruia, în acel moment identitatea nu mai contează. („Hai bă, ce Dumnezeu, e artist!)” Ei bine, toţi artiştii pe care i-am menţionat şi mulţi, mulţi alţii, sunt de etnie rromă şi ar trebui să-i avem în vedere în momentul în care judecăm o întreagă minoritate prin prisma unor prejudecăţi pe care noi le avem şi să ne dăm seama că inclusiv din interiorul minorităţii noastre, grupului nostru, sunt oameni folosiţi de ceilalţi pentru a ne eticheta şi nu este corect. Închei prin a identifica şi ceea ce ne defineşte pe noi ca etnie, în sensul că am exemplificat imnul României compus de cineva pe jumătate rrom, şi asta înseamnă ceva. Însă vom exemplifică şi ce înseamnă Imnul României, care înseamnă o melodie care vorbeşte despre greutăţile acestui popor întâmpinate de-a lungul vremurilor. Faptul că după aproape 900 de ani de când locuiesc în spaţiul românesc rromii au reuşit să-şi păstreze limba şi identitatea arată forţa acestui neam, în condiţiile în care a fost înrobit, în condiţiile în care au fost victimele Holocaustului, în condiţiile în care li s-a interzis să-şi vorbească limba şi erau înmulţiţi ca iepurii, pentru a fi cât mai mulţi robi.
LUCIAN DIMITRIU
Comentarii