Pr. dr. Ioan Paul Valenciuc, „Preoţimea ortodoxă din Bucovina în timpul ocupaţiei habsburgice (1774-1918)”, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2016, 610 p.
Părintele Ioan Paul Valenciuc – doctor în teologie, consilier cultural eparhial al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor (din 2015), profesor la Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Mitropolitul Dosoftei” din Suceava (din 2013), redactor al revistei teologice „Candela” – ne-a oferit în ajunul Centenarului Marii Uniri o lucrare enciclopedică, cvasiexhaustivă, cum nu are, deocamdată, nicio altă provincie românească aflată vremelnic sub dominaţia imperiilor vecine, despre preoţime – păstrător şi slujitor al credinţei strămoşeşti, detaşament de avangardă al intelectualităţii.
Lucrarea impresionează prin amploare, documentare, organizare, critica izvoarelor, amplitudinea bibliografiei, limbajul elevat şi adecvat, aparatul critic foarte bogat, concluziile pertinent formulate. Ar mai fi fost necesare: rezumate în principalele limbi – engleză, germană, franceză şi indice geografice. Apoi, o astfel de lucrare, excepţională prin bogăţia de date şi informaţii, ar trebui reeditată şi difuzată numaidecât şi pe plan naţional.
Autorul ei, tânărul de numai 37 de ani Ioan Paul Valenciuc, s-a impus deja ca un promiţător cercetător, istoric şi cunoscător al vieţii spirituale bisericeşti, prin lucrări valoroase, semnate singur sau cu tatăl său, cărturarul Dumitru Valenciuc, prin lucrări de referinţă, de neapărată trebuinţă, cum sunt: „Tipiconul Sfântului Sava cel Sfinţit” (2002), „Volovăţ, viaţa unui sat în pagini de presă (1852-1945) (2006), „Foaea Ordinăciunilor Consistoriului episcopal în trebile şcolarie ale Diecesei Bucovinei”, un organ de presă mai puţin cercetat şi aproape necunoscut (2008), „Contribuţia bucovineană la sfinţirea Sfântului Mir în Biserica Ortodoxă Română, 25 martie 1882” (2009), „Asociaţia Clerului Ortodox gr. Or. din Bucovina (1898-1944)”, Iaşi, 2012, „Pagini din învăţătura şi istoria credinţei noastre strămoşeşti, texte alese pentru clasele I-IV (2012-2013), „Mitropolitul Vladimir Repta şi lumea prin care a trecut” (coautor, 2016). De asemenea, Ioan Paul Valenciuc ne-a lăsat şi câteva ediţii îngrijite despre înaintaşi: „Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici: În apărarea Bisericii strămoşeşti” (2007), „Vladimir de Repta: Introducerea în cărţile Testamentului Nou” (2012), „Vladimir de Repta, Mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei: Scrieri” (2012), „Mitropolitul Irineu: Parabolele şi învăţăturile Domnului Nostru Iisus Hristos”, ediţia a II-a, 2013, Constantin N. Tomescu, „Arhipăstorul Gurie Grosu al Basarabiei” (în colaborare, 2017).
…După o experienţă de-o viaţă, cel mai mare istoric al nostru, Nicolae Iorga, scria: „într-o operă de istoriografie, solidă, durabilă, sunt patru elemente îmbinate: 1) material, 2) critică, 3) organizare şi 4) stil. Ei! Acest tom voluminos, de peste 600 de pagini, cu scriere măruntă, le are! Autorul nu-şi propune „viaţa şi activitatea ierarhilor sau a monarhilor” ci „prezentarea sine ira et studio a activităţii preoţimii (…), spre ridicarea culturală şi materială a credincioşilor încredinţaţi lor”. Pentru a aduna materialul faptic din lucrare, a cercetat atent, vreme de 6-7 ani, un uriaş „munte” de arhive: la Bucureşti, mănăstiri, Cernăuţi (unde e toată arhiva Bucovinei), scrieri mai vechi şi mai noi, documente edite, colecţii de publicaţii etc.
În „Introducere” autorul arată că „preoţimea ortodoxă n-a fost doar un străjer al credinţei strămoşeşti, ci şi al naţionalităţii române”; „importanţa smeriţilor slujitori ai altarelor strămoşeşti pentru istoria Bucovinei reiese, mai ales, din implicarea lor, dezinteresată şi jertfelnică, în aproape toate ramurile vieţii sociale, politice şi culturale a provinciei” (p. 13). Autorul expune, în rezumat, vasta reţea de arhive şi literatură din care şi-a extras acel „material”, care să reflecte implicarea preotului în toate compartimentele vieţii materiale şi spirituale ale societăţii.
Primul capitol – „Eparhia Bucovinei sub ocupaţia habsburgică” – cuprinde: instaurarea noii stăpâniri, jurământul depus de moldovenii din zona ocupată, administraţia austriacă şi organizarea ei, situaţia bisericii române ortodoxe şi evoluţia ei sub austrieci (p. 21-44).
Cel de-al doilea capitol – „Paroh şi parohie în Bucovina. Prevederile legislative. Organizare” (p. 45-224) – îl copleşeşte pe cititorul interesat de stăruinţa şi legislaţia stufoasă şi riguroasă, prin care Austria voia să-l transforme pe preot nu doar într-un slujitor al credinţei strămoşeşti, cum era prin tradiţie, ci într-un slujbaş al statului austriac, ceea ce era cu totul altceva decât menirea sa.
În concepţia conducătorilor statului austriac – despre care Adolf Fischhof scria în 1870 că se sprijinea pe patru forţe de susţinere: „o armată mergândă de soldaţi, o armată şezândă de funcţionari, o armată în genunchi de popi şi o armată târâtoare de denunţători” –, Biserica trebuia să fie o instituţie juridico-administrativă şi birocratică. Ea avea o cancelarie şi o arhivă proprie. Preotul era obligat să ţină o evidenţă şi să poarte o corespondenţă cu statul şi cu credincioşii – iniţial în limba moldovenească; din 1813 „în nemţească”; sub administraţia galiţiană s-a încercat „folosirea limbii polone şi a celei rutene”, apoi, din 1838, „în naţională”, apoi, din 1862, „limba română” deşi, în ajunul Primului Război Mondial, prin 1907, Consistoriul însuşi mai manifesta „o tendinţă de germanizare” în corespondenţa cu autorităţile austriece. (p. 70-72).
Ghidat de o mie şi una de dispoziţii scrise, preotul era obligat cum să completeze toate documentele şi corespondenţa cancelariei, cum să redacteze: mitricile parohiale ale noilor născuţi, ale cununaţilor şi decedaţilor; condica convertiţilor – a imigranţilor greco-catolici veniţi din Galiţia, care, neexistând aici o biserică unită, intrau iniţial în biserica ortodoxă; condica cronicală – un istoric al bisericii, localităţii şi enoriaşilor; registrul inventar al cărţilor din biblioteca bisericii; protocolul poruncilor – adică obligaţia să copieze şi să înregistreze orice instrucţiune oficială primită, în ordinea sosirii, şi să rezume conţinutul ei; „protocolul exchibiţilor” – ordine, regulamente, instrucţiuni ale Consistoriului; registrul conscripţiei parohiale – „condica parohială a descrierii sufletelor”, cu vârsta, sexul, ocupaţia, proprietatea, un index al credincioşilor; „jurnalul de poştă şi intrări” – introdus din 1830, privind primirea şi trimiterea corespondenţei; „jurnalul predicilor” – cu ziua, luna, duminica şi rezumatul predicilor ţinute enoriaşilor; evidenţa credincioşilor care nu s-au mărturisit (obligaţie anulată în 1868).
Pe lângă toate acestea, preotul mai era obligat: să-şi cunoască îndeaproape enoriaşii din parohie, să ţină o evidenţa completă a celor ce trăiau în concubinaj; să opereze în registrul său „orice schimbare de avere” a bisericii; de a catehiza pe credincioşi, de-a urmări respectarea sărbătorilor aprobate de autoritatea de stat; de-a întreţine şi îngrădi cimitirele din parohie, de-a respecta prevederile legale de înmormântare – din motive de sănătate se interzicea organizarea meselor de pomană în camerele în care a fost ţinut mortul – sau, până la 1855, de-a transporta mortul în sicriu deschis –, ori de a-i îngropa pe preoţi cu tot cu veşmintele bisericii.
Preoţilor le era interzis să intre în cârciumi sau să-şi mâie caii la trăsură – îndeletniciri dezonorante.
Preotul mai avea între sarcini combaterea alcoolismului, apărarea sănătăţii enoriaşilor, îndemnul de-a se vaccina periodic, respectarea unor norme elementare de higienă, obligaţia de-a pregăti şi folosi moaşe la naşteri, măsuri contra unor epidemii molipsitoare sau alte obligaţii permanente.
Se adăugau îndatoriri cu caracter special: de-a ajuta reintegrarea în societate a celor condamnaţi la închisoare; de-a combate prostituţia şi concubinajul; de-a sprijini acţiunile filantropice şi societăţile publice de binefacere.
Preoţii erau ajutaţi de preoţi cooperatori (din 1843), epitropi şi cantori.
Apariţia Asociaţiei clerului, în 1897, a înlesnit rezolvarea unor probleme specifice: salarizarea, construcţia de biserici şi case parohiale, pensionarea şi ajutorarea văduvelor şi orfanilor de preoţi.
Reglementarea numerică a parohiilor s-a făcut în mai multe etape.
Dacă în 1776 la cele 277 de localităţi şi 55 de cătune existau 415 preoţi şi 86 de diaconi, în 1784 erau lăsate 239 de parohii, din 247 de biserici cu 296 preoţi.
„Planul regulativ” din 1786 crea şase protopopiate – 1. Cernăuţi, 2. Ceremuş, 3. Nistru, 4. Berhonet, 5. Vicov şi Câmpulung Rusesc, 6. Suceava şi Câmpulung Moldovenesc – cu 186 de parohii şi 259 de posturi de preoţi. Rămâneau 49 de preoţi supranumerari şi 36 „preoţi bătrâni şi bolnavi”. În 1843, sub Eugen Hacman, numărul parohiilor urca la 221. În etapa 1855-1910 s-au mai creat 14 parohii noi, ajungându-se la 235 de parohii, 15 expozituri şi 33 de preoţi cooperatori. (Va urma)
Comentarii