Când, vara trecută, au început să mişune constructorii, am fost fericită. Fericită, nu exagerez deloc.
Ani la rândul, imaginea ce-mi apărea în faţa geamului, dimineaţa, îmi strica ziua. Şi iar nu exagerez. Îmi turnam cafeaua, în bucătărie, aruncam o privire afară şi vedeam apartamentul de la parter, părăsit, cu geamuri prăfuite. Pe balconul închis cu geamuri din lemn se ridica, vara, iedera bogată, care mai ascundea din tristeţea unei case părăsite prin care, de multe ori, îmi închipuiam că se plimbă miss Havisham, târâindu-şi, prin cele trei camere, rochia ce-a fost cândva albă. Ziua ce începea frumos se frângea, brusc, când dădeam cu ochii de grămada de nisip de sub balcon, de resturile care s-au adunat pe acolo, de crengile şi frunzele pe care le-aş fi strâns eu, să fi avut cu ce, să fi avut vreme, să fi avut…
S-o fi schimbat proprietarul, s-or fi schimbat planurile, ceva s-a întâmplat. Plină de speranţă, privind cum vechile geamuri sunt înlocuite, am aşteptat să vină şi rândul balconului să-i fie schimbate lemnele străvechi, ocazie cu care, gândeam eu, va dispărea şi grămada de nisip, se vor fi strâns şi celelalte resturi.
N-a fost să fie. Balconul a rămas la fel, de înnoit s-au înnoit doar geamurile. Şi faţada, care a căpătat hăinuţă de polistiren şi un strat de var.
Dimineaţa, mă trezesc şi, când ridic ochii, îmi apare în faţa ochilor – constructorii au plecat de mult – ditamai muntele de cărămizi, de polistiren expandat, de plastic, de crengi, de frunze, de hârtii. Şi vechea mea prietenă, grămada de nisip, călcată în picioare de constructori, dar la locul ei.
O să îmi cumpăr o lopată şi o roabă, prieteni.
Fericirea, în sfârşit am înţeles, ţi-o faci uneori cu mâna ta.
Comentarii