Am rătăcit cândva pe meleagurile sucevene. Amintiri din vremea aceea…

 Într-o recentă călătorie prin Suceava, paşii m-au purtat prin Fălticeni. Oraşul acesta nu mai e ce a fost odată. Dacă cei trecuţi în lumea dreaptă s-ar trezi şi ar vedea acum meleagurile acestea, ar crede ca au bătut la o uşă greşită. Clădiri răcnind a nevoie de vopsea, tumultul maşinilor şi al claxoanelor te surzesc. Şi am fost din nou în Mălini…

An după an, amintirile cramponate pe ecranul minţii mă duc înapoi către întâmplarea aceea care a făcut pe mulţi oameni de suflet să stoarcă o lacrimă sau două de durere…

*

…Am rătăcit o vreme pe meleagurile sucevene, am colindat kilometri prin Truşesti, Săveni, Darabani, Botoşani. Pe atunci, eram tinerel şi distanţele făceau casă bună cu timpul. Şi ca să pun lucrurile la punct şi ca un răspuns adresat mucaliţilor şi urmaşilor lui Toma Necredinciosul, da, am băut din Şipot. Altfel cum mă puteam numi sucevean, cu toate că tata se născuse cu o generaţie în urmă în Vama, prin locurile acelea bătute cândva de oastea lui Ştefan cel Mare.

Într-una din seri, în Rădăuţi-Prut, o aşezare de unde dacă aruncai cu pietre loveai un grănicer rus, un anunţ pe o coală de hârtie aproape albă, bătută de ploaie, spunea că la căminul cultural va avea loc o şezătoare închinată poeziei. Se aflau acolo, spunea anunţul, fiii Sucevei, Nicolae Labiş, Dragoş Vicol, Eugen Mandric, cărturarul învăţător George Sidorovici, din Gura Humorului, şi alţii. Lasă că, luaţi cu treburi, nu prea mulţi se îmbulziseră să-i asculte, dar pentru mine ocazia era ca un dejun rar şi copios. Reprezentam ziarul regional şi aşa un mănunchi de poeţi şi scriitori cu un pogon de talent nu se prea găsea pe tot locul şi gazda era Eugen Mandric, fiu al Siretului. Dacă o asemenea întrunire s-ar fi înmănuncheat la Bucureşti, vestea ar fi făcut desigur vâlvă mare.

 Nu este obiectivul meu de a povesti aici cum s-a desfăşurat seara aceea de pomină, dar am să mă opresc puţin la Nicolae Labiş, băieţandrul acela bine legat, de mai puţin de 20 de ani, scund, brunet cu păr bogat care îi cădea pe frunte mai des decât apuca el să-l dea la o parte, o mustaţă deasă şi cu ochi negri sclipitori, adânc scrutători, de o inteligenţă clară. A cucerit inimile tuturor celor prezenţi prin spontaneitatea glasului, talentului său înnăscut, meşter în ale condeiului. Talentul său de poet, imaginaţia sa se revărsau ca dintr-un corn al abundenţei şi a fascinat cu uimitoare repeziciune pe tineri şi bătrâni. Un asemenea talent îl poţi primi doar de la Creatorul însuşi. Ne-am despărţit în seara aceea întru târziu şi e adevărat că paharul lui era totdeauna plin, dar şi harul său. I-am promis că vin la Fălticeni, în drum spre Bucureşti, şi că am să schimb în mod special trenul la Dolhasca.

Te aştept la Mălini, mi-a şoptit el, în Poiana Mărului…

 Un inginer de la Ocolul Silvic m-a purtat după o vreme spre Mălini şi nu a fost greu să-l găsesc. Locuia de fapt la Bucureşti dar, spunea el, „mă hodin’ numai în camera şi patul acesta”, la Mălini. Nu a fost sigur ca m-a văzut vreodată, dar din vorbă în vorbă ne-am regăsit. M-a îmbrăţişat, mi-a făcut un „compliment”, că m-am cam îngrăşat, dar tot volubil, plăcut ca interlocutor. Şi vorbirăm de toate, de faptul ca în vinele lui curge sângele lui Ion Creangă, străbunicul lui, de cinema, de cărţi şi de cunoştinţe comune. Avea acest Labiş un larg asortiment de cunoştinţe şi nu era uşor să-l faci să nu meargă prea departe într-un abis de amănunte. Pregătea o serie de versuri noi şi a adus din dulapul camerei câteva foi de hârtie, puţin cam mototolite. Mi-a citit ceva, care a rămas cu mine ani şi ani, trebuie să mărturisesc, şi nu ştiu dacă a publicat vreodată versurile care îmi răsună şi acum în minte: „Poate numai vântul, vânatul vânt de prin munţi,/Apele grele vuind pe crânguri, sub stele. /Sora mea dormi, nu mai umbla prin odăi /Nu mai tremura perdelele,/ Nu mai face să-mi trezească şi mai mult amintirile…”

Sau aşa ceva. Au trecut ani. Dar îmi amintesc perfect de pasiunea pe care o punea el în recitările propriilor lui versuri şi îl admiram cum soarbe fiecare cuvânt, fiecare virgulă, punct şi literă. Părea parcă un trimis al altor planete pe pământul nostru şi mă gândeam ce noroc am avut ca să-i câştig încrederea de a-l putea asculta, nu pe o scenă, nu ca să facă impresie, ci pur şi simplu într-un tete-a-tete, parcă îşi descărca sufletul, îşi deschidea inima cuiva. Nu sunt sigur, poate că abruptul lui sfârşit nu i-a dat vreme să publice versurile acelea, le-am urmărit cândva, citind ce a mai semnat în ultima perioadă a scurtei sale vieţi. Le-o fi publicat sau nu, dar sunt convins că mai e cineva care le-a savurat.

Nicolae Labiş, un titan la propriu, poet erudit, intrat în istoria şi patrimoniul literaturii române la o vârstă când alţi condeieri visători abia bâjbâiesc din depărtare în aspiraţiile lor pline de sete către consacrare, îmi revine în minte de fiecare dată în decembrie, an de an…

HARRY BEER

Canada

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: