De-ale lui Păcală

Basme. Nu toţi românii au isteţimea lui Păcală. Mai sunt printre noi şi nepoţii lui Tândală.

Dumnezeu. La psihiatru: – Povesteşte-mi totul în ordine cronologică. Ce-ai făcut prima dată? – La început am făcut cerul şi pământul… După aceea, abia, am început să am probleme…

Facebook. „Dorinţa noastră de comunicare este mare, iar dacă tot e virtual, ce mai contează un nou prieten, tot virtual rămâne. Nici nu observăm că identitatea ni se destramă, că interiorul ni se crapă, stăm nemişcaţi şi veseli în faţa monitorului, aşa expulzaţi cum suntem din vieţile noastre într-o mare colectivitate virtuală. Reţeaua de socializare funcţionează, spunea Aurel Codoban, ca «un fel de sistem nervos colectiv». În virtutea relaţiei, celălalt, altul decât mine, dar asemenea mie, poate fi adesea doar o virtualitate născută din nevoia de comunicare. Prietenia pare ruptă din viaţa reală, chiar dacă e în fapt numai semnul gol al unei prietenii. Comunicarea pe net este, în alţi termeni, o modalitate de a-ţi consuma timpul liber consumându-te pe tine însuţi, perforându-te, dezumflându-te. Suntem departe de comunicarea umană autentică, cea practicată «faţă către faţă», printr-o relaţie directă, de care vorbesc în cărţile lor filosofii Martin Buber, Christos Yannaras. Facebook depăşeşte comunicarea în sensul ei de transmitere de informaţii, este o modalitate de stabilire a legăturilor virtuale, un surogat uneori al neputinţei de a fi în relaţie, un semn serios de întrebare asupra felului în care alegem să ne rezolvăm întâlnirile reale. Şi totuşi, Facebook poate fi şi o anticameră pentru întâlnirile reale. Se leagă destule iubiri la sute de kilometri distanţă, multe prietenii bazate pe afinităţi reale, până şi căsătorii reuşite… Eşti provocat să pleci de-acasă şi să cunoşti de-adevăratelea o identitate ori alta, chiar să rămâi «până ce moartea vă va despărţi» cu apropiaţii cei de toate străinătăţile de pe Facebook.” (Nicoleta Dabija)

Înşelare. A-ţi înşela partenerul de viaţă nu este o greşeală… este o alegere!

Minciuni. Mincinoşii dau preoţi buni, dar profeţi răi.

Păcală. Eminentul filolog, etnolog şi mitograf care a fost Lazăr Şeineanu, autor al lucrării „Basmele românilor” (1895), premiată de Academia Română, este cel care-l identifică pe Păcală drept „personaj infernal” şi care l-ar reprezenta în fapt pe „diavolul pocăit”. Romulus Vulcănescu, autor al unei docte lucrări de profil, „Mitologie română” (ed. Academiei RSR, 1985), îi citează pe Arthur şi Albert Schott, cei doi fraţi care publicaseră în 1845 la editura Cotta din Stuttgart culegerea „Walachische Märken” şi care au observat „în snoavele lui simboluri şi reprezentări mitologice străvechi referitoare la un zeu solar”. Clarificările aduse de Romulus Vulcănescu în înţelegerea personajului sunt esenţiale: „Privind faptele lui Păcală din unghiul eticii comunitare, constatăm că în prostia lui aparentă sau reală, în năzdrăvăniile lui reprobabile se află o sentinţă morală a divinităţii. El pedepseşte îndeosebi pe oamenii răi (pe «popa dracului», pe femeia stricată, pe zgârcit etc.) cât şi mai ales pe diavoli şi duhuri necurate prinse de el cu ocaua mică. Toate acestea ne îndrituiesc să susţinem că Păcală este mai mult o făptură mitică binefăcătoare decât una infernală, răufăcătoare.” (Titus Vîjeu)

Pedeapsă. Pedeapsa maximă pe care o putem administra unui mincinos notoriu nu constă în aceea că el, mincinosul, nu-i crezut de nimeni…., ci în aceea că el nu mai poate crede în nimeni. (G. B. Shaw).

Poker. „Iubirea e ca pokerul: aproape întotdeauna, cel mai puţin mincinos, trişor… va pierde partida” (vers dintr-un cântec al regretatului Joe Dassin).

Politica. Este modul în care oamenii fără principii conduc pe oamenii fără memorie.

Resemnare. Dintre toate organele şi simţurile, s-a dovedit că, după o vârstă, bărbatul poate fi tare… doar de urechi!

SMS. – …Şi când v-aţi dat seama că e beată? – Când am primit un SMS de pe telefonul ei: „Sună-mă, că nu-mi găsesc telefonul…”.

Vot. O zicere înţeleaptă, veche (nu mai reţin – scuze! – numele cronicarului nostru care o fi rostit-o): Prostul poate fi îmbrobodit cu vorbe dulci şi cu meşteşugite minciuni – (culmea!), asta chiar când vede cu ochii lui că i se pricinuieşte un rău. Pentru că prostul se gândeşte că e deştept, în vreme ce omul înţelept ştie el însuşi că e – încă – „prost”. (Adică, la modul cartezian, omul deştept, mă rog, cel educat, să zic (cel care se spală pe dinţi o dată, măcar, pe zi)… îşi pune întrebări, are frământări, dileme, îndoieli… Nu se implică… Iată, aici, chichiţa, cheiţa oricăror alegeri… şi pe „stânga” (care „stânga”?)… şi pe „dreapta” (care „dreapta”!?). De fapt… e şmecheria perversă, ieftină, vulgară…, dar eficientă, văd…, a celor care prostesc şi amăgesc – scuze! – prostimea! Binecuvântat e acel conducător care a învăţat să admire fără să invidieze, să polemizeze fără să jignească, să laude fără să flateze, să glăsuiască fără să înşele şi – mai ales – să conducă fără să manipuleze. Din păcate, în politica românească de azi, acest model este o… rara avis.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: