Ion I. Solcanu, „Un erou din Războiul de Întregire a României: Regimentul 9 Vânători”, Editura Junimea, Iaşi, 2018, 386 pagini (II)
În însemnările sale, introductive şi explicative – „În loc de Prefaţă” – Ion I. Solcanu ne relatează că numele şi istoricul acestui Erou colectiv, Regimentul 9 Vânători, datează din vara anului 1913. Atunci, sub o altă conducere, cu efective mai reduse, a luat parte la Războaiele balcanice şi ţara a câştigat Cadrilaterul…
În vara anului 1916, când România a socotit că trebuie negreşit să iasă din neutralitate şi să se alăture taberei Antantei, care îi promitea sprijin pentru unirea teritoriilor româneşti aflate sub Imperiul Austro-Ungariei, Transilvania, Banatul, Bucovina (în cazul acesteia doar jumătatea de sud, împreună cu Capitala, Cernăuţiul, fiindcă jumătatea de nord o revendica Rusia, sub pretextul preponderenţei ucrainenilor!), Regimentul 9 Vânători a fost reorganizat, mărit ca efective, iar la comanda sa a fost numit maiorul Gheorghe Rasoviceanu. Acesta era proaspăt absolvent al Şcolii Superioare de Război, promoţia 1914. Era născut la 12 decembrie 1874 în comuna Stroieşti, judeţul Gorj. Profesorii lui, în frunte cu generalul Cristescu de la Marele Stat Major al Armatei, îl apreciau ca pe un ofiţer „bine pregătit pentru a fi promovat în gradele superioare”. El avea să rămână de la începutul operaţiunilor militare, din vara anului 1916, şi până la terminarea războiului pentru România, în octombrie 1919, în mod neîntrerupt la comanda acestei mari unităţi, zbătându-se şi preocupându-se, cu o mare perseverenţă şi ambiţie, pentru completarea efectivelor după fiecare confruntare cu inamicul şi evidenţiindu-se printre cei mai bravi şi ambiţioşi comandanţi, tot timpul cât a stat în fruntea regimentului, adică trei ani şi două luni, fiind răsplătit şi dăruit, el şi subordonaţii săi, cu numeroase distincţii şi recompense de către marii comandanţi ai armatei, de guvern, de regele Ferdinand şi de aliaţi. Încât, atunci când ulterior era înălţat la gradul de general era caracterizat în modul cel mai elogios ca fiind ofiţerul care de câte ori s-a confruntat „cu valurile şi vânturile vieţii vitrege, ca noi toţi cei care am supravieţuit, niciodată nu s-a clintit din loc: aceste vânturi şi valuri s-au izbit de întreaga lui făptură ca de o stâncă îndiguită şi pregătită de o minte aleasă şi o mână sigură”. Acest fapt nu s-a putut rosti despre orice comandant.
În redactarea riguroasă, exactă, veridică şi responsabilă a Jurnalului unităţii, în păstrarea şi completarea efectivelor unităţii, în mutarea şi încredinţarea unor noi şi grele misiuni curajoase pe toate teatrele de operaţie unde a fost nevoie şi a fost chemat, el s-a deplasat fără să crâcnească, fără să întârzie, dovedindu-şi permanent virtuţile de comandant şi preocupându-se cu perseverenţă de un colectiv închegat, strâns unit, ca de propria-i familie.
Autorul îi urmăreşte pas cu pas deplasările, confruntările, fronturile pe care a luptat, cercetând şi confruntând în paralel relatările din Jurnal cu informaţiile din arhivele centrale, din memoriile contemporane, din toate sursele, despre fiecare loc şi etapă în care s-a angajat, cum şi-a protejat subalternii, cum şi-a completat mereu efectivele şi şi-a urmat cu vrednicie şi curaj toate provocările şi chemările superiorilor, inclusiv cele ale Guvernului şi familiei regale, când a fost solicitat.
Astfel, în cei trei ani şi două luni a participat, între 15 august – 6 noiembrie, la operaţiunile din Dobrogea. Deşi a constatat şi notat în Jurnal lipsa unei legături strânse între unităţi, a unei coordonări centrale, prezenţa aproape formală şi a ruşilor, într-un număr mult prea mic faţă de cel necesar şi promis, înclinaţia ruşilor şi tentaţia lor permanentă spre jafuri, fără ca nimeni să-i fi controlat şi certat, soldaţii unităţii sale au primit ordinul sever să rămână cu orice preţ pe poziţie, iar Regimentul 9 Vânători s-a umplut de glorie la Amzacea şi Tropaisa şi, copleşit numericeşte de un inamic puternic, superior organizat şi mai bine înzestrat tehnic, l-a împins peste Dunăre, regimentul fiind „epuizat atât fizic, cât şi moral”, pierzând două treimi din efectiv. Între 18-30 noiembrie, cu efectivul completat, retrăgându-se în condiţii foarte grele – peste o săptămână fără rufe curate, 5-6 zile fără o fărâmă de pâine –, s-a angajat în Muntenia, la Neajlov şi Argeş, în încleştarea pe viaţă şi pe moarte pentru apărarea Capitalei, iniţial în bătăliile de pe Neajlov şi Argeş, apoi în cele din împrejurimile Bucureştilor, prin fapte de eroism de-a dreptul legendare, care i-au adus comandantului şi gradul de colonel.
A urmat, în Moldova, între 14 decembrie 1916 – 7 iunie 1917, o etapă de refacere şi reorganizare în zona Vaslui, în care s-au îmbinat instrucţia cu construcţia de locuinţe şi bordeie cu sobe de cărămidă pentru încălzire cu învăţarea şi dotarea cu unele mijloace tehnice primite de la aliaţi, mai performante, şi instruirea pentru mânuirea acestora, inclusiv cu ajutorul unor instructori francezi, lupta cu tifosul exantematic şi cu holera, care i-a încercat… Apoi, întreg Regimentul 9 Vânători a fost chemat în supraaglomeratul Iaşi, între 7 iunie – 27 iulie – 7 august, în încleştarea eroică de la Mărăşeşti, unde vreme de 12 zile s-a aflat în prima linie, iar ostaşii au luptat ca nişte lei, regimentul pierzând 15 ofiţeri şi 640 de soldaţi, dar zădărnicind intenţiile inamicului de-a înainta spre Iaşi şi de a desfiinţa statul român, care supravieţuia pe un teritoriu foarte restrâns. Tot în Moldova, regimentul a fost refăcut, completat şi însărcinat să participe la zădărnicirea grupului complotist, de vreo 80 de bandiţi extremişti, terorişti condus de faimosul evreu Rochal, care, după lovitura de la Kronstadt, le promisese lui Lenin şi Kerenski că-l va face prizonier pe generalul Şcerbacev, comandantul forţelor ruse din Moldova, va aresta guvernul şi familia regală, va dezarma armata rusă din Moldova şi va schimba regimul politic din România, făcând să triumfe bolşevismul. Regimentul 9 Vânători s-a acoperit de glorie, participând efectiv la dezarmarea forţelor ruse de la Socola, la prinderea şi chiar uciderea comandoului terorist, în frunte cu Rochal, şi la salvarea fiinţei naţionale tradiţionale.
Alte misiuni importante i-au fost încredinţate Regimentului 9 Vânători între 16 decembrie 1917 – 23 februarie 1918 în judeţele Botoşani şi Dorohoi, pentru apărarea populaţiei civile de jafurile armatelor ruse aflate în retragere şi bolşevizate. Apoi, în etapa aprilie – 8 decembrie 1918, Regimentul 9 Vânători a fost trimis în Basarabia, de-a lungul Nistrului, pentru asigurarea pazei şi ordinii, zădărnicind invaziile bolşevicilor şi salvând depozitele de arme, de muniţii şi alimente din această zonă, necesare întregii armate.
În sfârşit, într-o ultimă şi glorioasă etapă, între 30 ianuarie – 19 octombrie 1919, Regimentul 9 Vânători a participat la eliberarea Transilvaniei de trupele bolşevice ale lui Bela Kun şi în înaintarea pentru lichidarea acestora, până la Budapesta. …După aceste pagini de glorie nepieritoare, un frumos monument, „Infanteristul”, închinat eroului colectiv Regimentul 9 Vânători, a fost înălţat (1930) în Bucureşti, lângă Podul Cotroceni, de la baza colinei, amintind urmaşilor evenimente relatate în acest dens şi emoţionant volum.
Cartea istoricului Ion I. Solcanu, scrisă cu inima şi mintea unui bun patriot, este un model de abordare şi înfăţişare a istoriei unei mari unităţi, transformate într-un erou colectiv. Textul cărţii este îmbogăţit şi nuanţat cu hărţi, schiţe, planuri, fotografii de epocă, medalioane de eroi, soldaţi, gradaţi, ofiţeri, căzuţi la datorie în Dobrogea, Muntenia, Moldova sau Transilvania, peste tot unde-au luptat aceşti şoimi neînfricaţi. Autorul statuii „Infanteristul”, sculptorul Spiridon Georgescu, a realizat, în Capitală, şi statuia „Leul”, închinată Regimentului 21 Infanterie. Pentru ambele se potriveşte de minune acelaşi motto de pe inscripţia statuii „Leul”: „Spuneţi generaţiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea Neamului!”.
…Cele două cărţi ale istoricului Ion I. Solcanu, pomenite de noi cu prilejul Centenarului Marii Uniri, se adaugă la cărţile scrise şi publicate de fiul acestor meleaguri (este născut la Bogdăneşti, judeţul Suceava) şi anume „Şcoala românească în judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail pe durata reîntrupării la Principatele Române (1857-1878)” (2013), care a primit Premiul „Dimitrie Onciul” al Academiei Române, şi monografiei „Ioan Hudiţă, istoric, om politic şi autor de jurnal” (2015).
Să mai amintim că autorul şi-a lansat cele două volume închinate Marii Uniri la Iaşi, în preajma zilei sale de naştere, când împlinea 75 de ani de viaţă, iar întru pomenirea eroilor cărţii sale şi a celor căzuţi în marea epopee din 1918, a Marii Uniri a oferit participanţilor un pahar de vin.
Comentarii