BOOKiseli. Erudiţie şi… haz de necaz

Pe o filieră a generozităţii şi bunăvoinţei având la capete – dacă facem abstracţie de autor şi beneficiar – pe Silvia Strătilă şi Doina Cernica, dinspre Chişinău mi-a ajuns în bibliotecă şi sub ochi de cititor o carte pe cât de interesantă, instructivă şi atractivă, pe atât de atipică în ţesătura sa literară şi ţelurile cărora aceasta le este subordonată. Dificultatea definirii genului este fericit înlăturată prin înţelesurile clare pe care autorul, Valentin Guţu, le încorporează (după un titlu incitant şi deschis interpretărilor – Duşi cu Titanicu‘) subtitlului revelator: „Lingvistică prozaică sau / şi Proză lingvistică”.

Riscând să fie superflue datorită / din cauza cronicii pertinente pe care publicista Silvia Strătilă, profesoară la Liceul „Vasile Alecsandri” din Chişinău, a consacrat-o cărţii, publicând-o în noiembrie trecut în „Crai nou”, ca preţuită colaboratoare a acestuia, rândurile de faţă mai înfruntă şi handicapul de a se constitui într-un comentariu asupra referinţelor la realităţi pe care le percepe din afară, fără a le cunoaşte în intimitatea şi complexitatea lor. Drept care, ele transcriu simple păreri şi supoziţii de cititor încântat de lectura de care a avut parte.

Scriitorul şi lingvistul Valentin Guţu, căruia ştiinţa pe care o reprezintă îi datorează, printre altele, „Dicţionarul greşelilor de limbă” (apărut în două ediţii, 1998 şi 2014), reuşeşte, cu noua sa carte (Ed. Cartier, 2017), să-şi transfere şi transpună intenţiile ştiinţifice, patriotice, de instruire naţională (românească!) din sfera austeră a creaţiei lingvistice militante pentru respec-tarea normelor limbii literare, în cea a beletristicii. Puntea creată între ştiinţă şi artă înlesneşte o trecere în care, conform unei ziceri latineşti celebre, utilul se armonizează cu plăcutul. Cititorul este îmbiat să se „aventureze” încrezător în universul propus, unde va regăsi o compoziţie textuală originală, relativ omogenă. În ea, va fi satisfăcut să afle laolaltă – într-o asociere eliberată, prin abilităţi auctoriale, de presupuse incompatibilităţi – învăţături lingvistice, dialoguri fireşti imaginate în circumstanţe credibile (în transportul public, la piaţă etc.), jocuri de cuvinte, ziceri consacrate, trimiteri către istoria şi, mai ales, actualitatea spirituală sau politică din „R.M.”, fenomene specifice sau comune cu Ţara ale rostirii româneşti, ironie şi sarcasm din belşug… Şi, cu deosebire, risipit generos, un umor de calitate care poartă adesea marca hazului de necaz. Autorul ne cheamă să zâmbim ori chiar să râdem, dar pe el însuşi pare să nu-l părăsească suferinţa de cărturar care, stăpân pe tainele limbii, constată cu amărăciune distanţa prea mare între realitatea vorbirii curente şi idealul rostirii şi scrierii în conformitate cu spiritul limbii şi normele instituite. E o nerăbdare pe care nu şi-o ascunde, deşi ştie prea bine ce au însemnat şi ce consecinţe au avut secole de înstrăinare şi de stagnare a evoluţiei, în comparaţie cu cea din… mainland (iertaţi vorba englezită şi mai potrivită poate în alte contexte, chiar dacă ne referim la nişte ape, cele ale Prutului, şi nu doar la fruntarii nedrepte), unde limba şi-a urmat cursul firesc al îmbogăţirii şi limpezirii, ferită de influenţe manifestate prin vrerea unei stăpâniri cu vădite obiective de deznaţionalizare. Reproşurile se îndreaptă, de altfel, către cei care ar trebui să grăbească „alinierea” şi înaintarea spre bine: absolvenţii de studii superioare, şcoala, în general, demnitari şi politicieni, radioul şi televiziunea, chiar tânăra generaţie, care adoptă împrumuturi occidentale, dar nu se debarasează de deprinderi învechite. Oricum, se reliefează pregnant cauza principală, care ţine de istorie, de anii de sovietizare în care amestecul (cel puţin încurajat politic, dacă preferăm eufemismele) al populaţiilor s-a produs „acasă” şi în întreg spaţiul dominat de limba rusă, bilingvismul aflându-se la originea idiomului la care, din păcate şi …din comoditate, se apelează şi în prezent. Un factor semnificativ în determinarea vitezei nemulţumitoare a înnoirii ar putea fi şi cel sugerat de autor: acceptarea resemnată a dispreţului şi aroganţei conlocuitorilor rusofoni faţă de limba română şi cei care o vorbesc („Ăştia oricum nu înţeleg ruseşte… adică omeneşte” – traducere a autorului din rusă; p. 171). Pe de altă parte, poate că pretenţiile lingvistului-literat ar putea fi mai concesive faţă de persistenţa elementelor regionale şi arhaice, care nu lipsesc nici în „Ţară”, în zonele tradiţional conservatoare.

Fără îndoială că meritele principale ale cărţii se întemeiază pe seriozitatea din perspectivă ştiinţifică a abordărilor. Metodic şi meticulos – mai ales în primul capitol, de mare densitate lingvistică, „D-ale gramaticii (normative)”, dar şi în celelalte trei, unitare în formulare, „D-ale telefonului (mobil)”, „D-ale grădiniţei (de copii)”, „D-ale transportului (public)” – sunt trecute în revistă cazurile de abatere de la cerinţele ortoepiei, ortografiei sau gramaticii şi de la normele limbii literare, în general: de la pronunţii (ale literelor alfabetului latin), până la pleonasme, ciudăţenii precum cinevai, carevai, undevai…, etimologii, elemente de argou al şmecherilor urbani, echivocuri şi alte alunecări semantice, identificarea factorilor lingvistici poluanţi, folosirea formulei calchiate după cea rusească pentru adresarea de felicitări („Cu sărbătoarea!”), chiar de Ziua Limbii Române, interjecţii specifice, expresii idiomatice etc., etc. În aceeaşi ordine de idei, a afirmării autorului ca adept al corectitudinii în ipostaza ei cvasiideală, este remarcabilă cea a punctuaţiei „cristal” de care beneficiază întregul volum. (O asemenea constatare nu are – sperăm – nicio conotaţie condescendent ofensatoare, de vreme ce, mai ales când este vorba de virgule, mulţi dintre cei care credem că mai ştim câte ceva avem ezitări şi chiar greşim, nici măcar tratatele academice româneşti nefiind tocmai „imune” în această privinţă, intrând – e drept, rar – în contradicţie cu precizări ale „Îndreptarului…” de aceeaşi înaltă sorginte.)

Un sentiment de recunoştinţă sinceră pentru clarificările aproape exhaustive obligă la o remarcă aparte în legătură cu problematica deciziilor academice controversate (de la Bucureşti şi Chişinău) privind aşa-zisa „relatinizare” prin revenirea la â şi sunt. Pe lângă opţiunea (argumentată) ca autor (asemenea unor iluştri lingvişti şi unor publicaţii prestigioase) pentru variantele î şi sînt, cititorul beneficiază de un istoric detaliat al chestiunii şi de opiniile pro şi contra vizând „reforma”, între cele din urmă (împotrivă!) extrem de revelatoare fiind cea a lui Alf Lombard (pp.72-73).

Necontrazicând invocata seriozitate, se impune să revenim asupra umorului care agrementează lectura. În afară de cel provenit din resurse lingvistice, întâlnit cam la tot pasul (şi, aşa cum menţionam, înfrăţit cu necazul şi frustrarea generate de stagnări în evoluţie către nivelul literar al limbii), câteva secvenţe sunt memorabile, asemenea unor scheciuri izbutite (rarităţi, în general, în rândul celor care chiar aspiră la calitatea de umorist). Într-un top personal al acestora, pe primul loc s-ar plasa cel din ”Fa Sfeta, asta-i măta!” (urmat de cel despre „gânditorul” din privată), care îţi provoacă „râs cu lacrimi”. Pornirea de a cenzura veselia astfel provocată, la gândul că umorul datorat (şi) graiului pitoresc al protagonistei (acest gen de umor fiind doar parţial implicat, cel principal ţinând de imaginea unei femei care ţine să-şi exercite autoritatea maternă, eventual cu o mână în şold, cealaltă fiind ocupată cu telefonul) n-ar fi ceva… de râs, este firesc temperată de înţelegerea nedilematică a secvenţei: nu este ridiculizat omul simplu, care vorbeşte cum îi e graiul, săgeţi fiind trimise, în multe pagini, către cel care, pretinzându-se educat, a ajuns, eventual, parlamentar, lider politic sau de opinie etc., dar nu s-a desprins de apucături de rostire „semidialectală”, strident populară sau arhaică. În scena convorbirii telefonice „rătăcite” (un fel de quiproquo), doza de umor, şi aşa apropiată de… supradoză, sporeşte prin apariţia şi… intervenţia bărbatului casei, care, sprijinindu-se de damigeana cu vin, contribuie „substanţial” la întărirea autorităţii părinteşti prin „Îhîîî…hîc!!!”.

Desigur, o asemenea carte, generoasă („ofertantă”, cum ar zice iubitorii de neologisme proaspete) în elemente demne de comentat, creează şi frustrarea neacoperirii mai ample (din motive lesne de înţeles) a acestora. Ne stăpânim tentaţia continuării aducerii lor în atenţie, oprindu-ne, în final, la zicerea (evităm termenii lozincă ori slogan, care s-au încărcat de conotaţii negative) care, reluată pe parcursul volumului, exprimă o convingere împărtăşită – să zicem – majoritar şi căreia Valentin Guţu îi asociază, deopotrivă, valoare de adevăr şi de ideal: „Noi sîntem acasă, chiar dac-am ieşit din casă.”. Doamne, ajută!

I.NEDELEA

PS. 1 Este de aşteptat ca, încumetându-mă să… mă bag în seamă cu acest comentariu, să risc adnotarea textului de către reputatul lingvist, recunoscut admirativ ca „procuror al limbii române”. Chiar dacă observaţiile vor fi ironice, voi fi bucuros că aparţin, aşa cum s-a spus inspirat, unui „prieten” al acesteia.

PS. 2 Acordând circumstanţe atenuante propriei ignoranţe, înclin să cred că, dincolo de precaritatea cunoştinţelor de limba rusă, e posibil ca o piedică în înţelegerea unora dintre secvenţele ruseşti care se amestecă în textul românesc să fie determinată, poate, chiar de abaterea parţială a acestora de la varianta standard a limbii respective, „datorată” băştinaşilor de drept şi de fapt. Un fel de răzbunare… Dar aceasta e doar o bănuială amatoristă.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: