PROFIL

Pe cont propriu

Cu o dublă formaţie (filologică şi teologică), oferind o solidă teză doctorală, de tip monografic, dedicată discretei Alice Botez, sondând „memoria irealităţii” şi sperând „o decriptare corectă şi completă”, încăpăţânata Mihaela Grădinariu (adică Mihaela ot Rîşca, „afurisită şi pădureaţă”, dacă ar fi să o credem) debuta matur, în 2012, cu Biserica de Cuvinte, ivind, în anul următor, Frigul din clepsidră, ambele volume sub sigla editurii Timpul. Încercată de tăceri şi uimiri, traversând – sub interdicţie medicală – chinul nelecturilor („o perioadă nesărată”), poeta vădea fervoare imaginativă şi muzicalitate, reînviind un lexic popular-arhaic, „diortosind limba pământului”, ispitită, într-o lume dezvrăjită, de a desluşi tainele unei sacralităţi pierdute. Faţă de lirismul gureş-sarcastic al „fetelor rele” (cum ar spune Al. Cistelecan), spulberând cu cinism „misteriozitatea”, bravând prin tuşe expresioniste şi voltaj mizerabilist, străină şi de literatura potenţială, „produsă”, prin programul Creative Writing al părintelui Serafim (A. Urmanov), la mânăstirea Rîşca, Mihaela Grădinariu deplânge „uşurătatea” lumii ştiind că, printre „ruguri cu vorbe şi săbii”, sub cupola „timpului priveghi”, printre atâtea „risipiri mundane” (v. Risipiri în alb pe alb, Timpul, 2014), „cântecul mierlei opreşte moartea din vorbă”. Ascuns într-o umbră, însuşi Dumnezeu bate la maşină (e drept, „arar”) poeme, izvodind „prunci fără titlu”. Precum poemele Mihaelei, al căror sens ar trebui dibuit cu niscaiva efort hermeneutic, chestionând relaţia cu divinitatea (ca fericită întâlnire şi „spectacol fără de-asfinţit”): „Iar pe sub chipuri asuprite de sfinţi, / Fiecare împuns de sărut şi de cuie, / Mîinile tale, sîngerînd şi fierbinţi, / Într-o clepsidră crăpată mă-ncuie…”

Din „cuvinte-nnodate”, închipuind „statui din ţărâna de vorbe”, poeta sugerează o poetică a tainei, reînviind o carte uitată. O recapitulare a jocului edenic (reluând Căderea), cumva şăgalnic, dialogând, de pildă, cu moartea-drumeaţa sau plombând simboluri păgâne (şarpele casei). Ştie, însă, că divinitatea „ne vrea înapoi”, că în acel stup divin sunt „cuvintele toate”, că trăirea lăuntrică, în acord cu timpul liturgic, nu exclude sondarea şi „divulgarea” intimităţii. Se încheagă, astfel, între cele două borne, o carte „de facere şi plecare”, un „rai de catifea şi fiere”, cu iluzii „dumicate”, un şir de poeme „împachetate bine”, vertebrate, vădind o simbolistică meşteşugită. Respectând porunca eminesciană, îndemnând, într-o postumă, la „păzirea auzului”, implicit protejând sacralitatea tăcerii. Fiindcă, aflăm, „Fără preget, poemul din noi se înfruptă… / Mîna ta-mi scrie în fiecare zi o poruncă.”

Urechea lui Malhus (Editura Timpul, 2017), structurat triadic, cel mai bun dintre volumele poetei, purcede, incantatoriu, la o „intensificare simbolică” (cum observase Sabina Fînaru) şi ne avertizează: „Noaptea, cuvintele nasc fără văzul-auzul”. În consecinţă, „umbra urechii muşcă din mine, acum…” Cum urechea lui Malhus (slugă zeloasă, slujitor al marelui preot evreu Caiafa, participând la arestarea lui Iisus) „nu doarme”, deşi retezată de sabia lui Simon-Petru, dar vindecată de Mântuitor, ca ultimă minune, ne informează (numai) Luca (22 : 49-51), poeta, ascultând de „îngerul vorbelor”, între descântec şi încântec, jonglează cu dublete antinomice pentru „a prinde” tensiunea fiinţială. Desigur, nu cu „răceală” intelectuală, cerebralizând exhibiţionist. Ci mărturisind posibila incomunicare, acele ferestre oarbe „între tu şi eu”, între spus şi nespus, între ştiut şi neştiut, veghind din „paraclisul de fum”. Jumătăţile fac „schimb de uitare”, scriptura însăşi e „împărţită pe din două”, androginia (îngemănarea) ar salva „două zboruri cu aripă una”. Pendulând între atunci (e) / acum, invocând aproapele şi departele, golul şi plinul, „duşmănia” dintre alb şi negru etc., Mihaela Grădinariu, în acest „legănuş de poeme ascunse”, găteşte – ne previne – „cu poeme calde lutul…” Dar e un tumult afectiv zăgăzuit, controlat, cu întrebări „treze”, gândind liber într-o „ocnă de vise”, cu trăiri care, dincolo de conotaţia biblică, respiră într-un halou interpretativ nesufocat de dogmatită. Îngerii pot fi „împieliţaţi”, „cu ochi hapsâni”, „ciufuliţi de nenoroc” etc., după cum, într-o carte-blestem, Doamna Moarte, uneori doică, este „soră de lapte, de fum şi de coasă”, întreţinând echivocul: „Uneori, plânsul mă botează cu numele tău. / Apele răstoarnă tot cerul între bine şi rău.”

Trăgând linie, vom zice că „alchimista” Mihaela Grădinariu, dezlegând izvoare arhetipale, într-o lirică tangentă prozodiei folclorice pedepseşte mundanul agresiv; luându-şi destinul pe cont propriu, denunţă, cu elan mistic (erotizat), „urâciunile” din lume şi vrea, într-o poezie recuperatoare (cf. Theodor Codreanu), asaltată de frumuseţe şi suferinţă, o „zarcă în cer, de poeme”. Când o vom recunoaşte ca mare poetă? Iată, drept probă, un posibil final: „Poemul s-aşază singur în groapă, / Se-nveleşte cuminte în pînză de apă. // Carnea-i se-nfruptă fierbinte din mine, / Dimpreună călătorim în rădăcini de ruine.”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: