Ţara încape într-un sat

Peste deal de casa părinţilor lui este Ilişeştiul de baştină al vestitului academician Simion Florea Marian, sat în care a copilărit Berta Gorgon, fiică de pastor, aleasa inimii lui Ciprian Porumbescu. Altfel spus, Călin Brăteanu vine din Stupca Porumbeştilor şi, totodată, a lăutarilor de odinioară atât de iubiţi de vlăstarul părintelui Iraclie, încât Ciprian era mai mult de găsit la şatră decât la parohie. Călin îşi are obârşia în „file de poveste”: o parte din copilărie, mai mult în vacanţe, s-a cheltuit aici, cealaltă, cât a rămas, s-a cheltuit aproape de „ruinurile” cetăţii Şcheia în satul Sfântul Ilie din marginea Sucevei, adică sub roţile carului de foc dus năvalnic de proorocul fulgerător şi tunător printre nouri şi diluvii. S-a născut la 4.05.1968 din părinţii Eleonora şi Dragoş.

După anii de şcoală primară la Sf. Ilie şi bacalaureatul luat la Liceul Nr. 1 Suceava, absolvă cursurile Şcolii Populare de Artă din Suceava (1991), secţia chitară, apoi Facultatea de Ştiinţe Economice la universitatea suceveană (cu un master în management), iar între 2006 – 2008 urmează cursurile de Muzică din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti. Cunoscător de chitară – o vreme chiar a fost folkist, şi de cobză, Călin Brăteanu îşi începe activitatea artistică alături de grupul vocal-instrumental „Rekord” la liceul amintit (1982). În anii 1984 şi 1985 obţine Premiul I şi titlul de Laureat al Festivalului „Cântarea României”, faza naţională. Cu o deschidere deosebită spre arhaitatea, originalitatea şi autenticitatea folclorului Ţării de Sus, dobândeşte o bună cunoaştere a zonelor şi vetrelor folclorice, a rapsozilor şi a grupurilor diverse din Bucovina păşind ferm pe urmele celor care au făcut pionierat în domeniu, fiind într-un permanent dialog cu „baciul de la Humor”, cum cu încântare îi spunem marelui nostru contemporan, etnologul Mihai Camilar. Este surprinzătoare opţiunea sa pentru folclor – vibraţiile tinereţii, chipul său de adolescent, fervoarea şi buna dispoziţie care emană din fiinţa sa l-ar fi predestinat unei scene cu lumini multicolore amestecate cu sunetele instrumentelor moderne zgomotoase. Se vede că pământul din care e urzit a dat glas în el şi Călin a înţeles că propriul glas este chemat să mărturisească împrejurului despre lutul genetic şi sufletul semenilor săi. „Neamul meu şi satul meu” (2015) vorbeşte despre coordonatele de bază ale artistului: vatra şi neamul. CD-ul pune în valoare formaţiuni folclorice care-şi transmit tezaurul prin mijlocirea alămurilor. Florilegiul folcloric a fost lansat în colaborare cu TVR Iaşi într-o atmosferă unică. Scena a fost instalată în spaţiul larg al Gării din Burdujeni, unde pe vremuri aveau loc serate pretenţioase. Au cântat invitaţi din câteva zone folclorice din ţară. Un grup coral a îmbrăcat uniforma militară şi cântecele de cătănie au sunat sfâşietor între valize şi steaguri. Un tren a întârziat mult pe şine, în faţa gării. „Soldaţii” urcau cu valizele grele, petrecuţi de părinţi şi iubite. S-au derulat scene cu mare impact emoţional. S-a cântat şi s-a jucat până târziu. Oricine poftea băutură şi gustări alese putea să poposească la mesele înşirate pe peron…

Subliniate ca apariţii de excepţie au fost şi primul CD, cu un titlu neaoş „Di pi laiţă eu mă scol” (2005) şi al doilea CD, „Ia-mă-n braţe dorule”, cântece din subzona Câmpulungului, urmând înregistrările cu formaţia „Rekord”, „De sărbători” (1998) şi „Acasă” (2002). Călin Brăteanu înmănunchiază ca o torsadă trei dimensiuni: virtutea, virtualitatea şi virtuozitatea şi are trei direcţii pe care înaintează cu o mobilitate de maşină electrică: Recuperarea tezaurului folcloric vechi, Promovarea şi valorificarea patrimoniului tradiţional şi Salvgardarea valorilor naţionale reprezentative pentru judeţul Suceava. Toate acestea ar cere explicaţii în parte. Dar ne rezumăm la una dintre calităţile excepţionale ale interpretului şi creatorului care le însumă: vocaţia comunicării. Călin are vocaţia solidarizării mulţimii, „tună şi adună”. Are ceva din „Voievod de stea”, ca să amintesc un titlu din opera lui Dragoş Vicol. Are prieteni peste tot, în sate şi cătune, la munte şi şes, în toată Bucovina şi câte un snop în fiecare din provinciile ţării. „Oamenii măriei sale” îl ascultă şi fac „valuri” în jurul său. Călin le iese înainte surâzător, cald, cu braţele deschise şi le spune din toată inima: „Să trăiţi că trebuiţi!”. Nu ar trebui să se supere pe nimeni dacă i s-ar spune cioban. Ciobanul este un vodă/rege/stareţ al oilor. Să fii „cioban la stele”, cum îşi intitulează Dumi Brădăţan o carte, e mai mult decât căpetenie de oaste ori primar – da, primarii de azi cam toţi au turme, stâne, mulgători şi târlari plătiţi! Ciobanul e ax între cer şi munte, între strămoşii apuşi şi lăstarele noi, e cântăreţul singurătăţilor, veghetor de foc şi dor. Trei baci sunt azi pe înălţimile Tradiţiei noastre din Bucovina: baciul de la Humor, Mihai Camilar, baciul Costan Irimia de la Moara şi baciul Călin Brăteanu, cu „Arcanul” după el, cu colindători mari şi mici „dintr-o casă-n altă casă”. De altfel, cei trei baci sunt gemeni, vin din acelaşi tărâm al „Mioriţei” şi tulnicele lor se aud în cele patru zări ale văzduhului nostru septentrional. Colaborează, se sfătuiesc, trudesc împreună şi nu li-s puţine izbânzile, căci înainte de toate au în grijă Lada de Zestre plină de comorile folclorice moştenite, pe care o poartă prin lume precum era purtat Chivotul Legii prin deşert. Camilar şi-a dăruit viaţa pentru aceste comori şi stau mărturie cărţile sale temeinice demne de a fi aşezate lângă operele savante ale lui Simion Florea Marian. Iar Costan Irimie – „un dac coborât de pe Columnă”, cu fluierul la brâu, cu vioara pe umăr, este un nume cu relief în ceea ce numim conservare şi promovare. În veşminte albe de ţăran la coasă, deloc împodobite, deşi nu cu mult lut în făptură, are alura şi statutul unui patriarh al locului. Toţi copiii satului sunt copiii lui. Fluiere, viori, cobze şi la sărbătorile mulţimii câte un contrabas, toate mânuite de şcolari de toate vârstele, ascultă de porunca lui. Tot ce cântă taraful său e ales cu grijă, cu aceeaşi răbdare de găsit în zugrăviţele ouălor pascale ori la înfloritoarele de altiţe. Laitmotivul său pedagogic este „să cântăm curat”. Spectacolele sale din „Ograda cu dor” sunt bucăţi de avere, bulgări de românism.

Călin înaintează pe direcţiile amintite mai întâi că fac parte din simţirea sa, dar şi că sunt obligaţii care decurg din ipostaza sa de diriguitor al Centrului Cultural „Bucovina”. Din păcate interpretul de tezaur se cheltuie prea mult în meandrele funcţiei. Încă nu ştie că pomul supraîncărcat de roade şi fericit de laude poate să se rupă şi să zacă sub grămada propriei rodiri, iar alţii cu belşug neînsemnat să fluiere din frunză verde mulţi ani sub soare şi lună? Altfel zis, dacă luăm ca pildă vieţuirea în stup, regina singură între albine lucrătoare îşi pierde coroana din pricina prea multor trântori. Tempus fugiit irreparabile. Timpul fuge printre munţi şi pânzele corăbierului, printre degetele fluieraşului, printre strunele vârstelor. Călin Brăteanu excelează în organizarea de spectacole. A umplut Suceava de armate folclorice: tarafuri, coruri, fanfare, horitori, colindători, meşteşugari. Este o prezenţă vie, fascinantă în videoclipuri bine alese, captivant în scenă, charismat în popor. Citez un aforism contemporan: „E mai uşor să mobilizezi pe oameni împotriva cuiva decât pentru ceva”. El adună oamenii pentru ceva: pentru a se legitima prin identitate. Călin are temeinice legături cu orchestre şi solişti valoroşi, invitaţii în străinătate, în Franţa, Italia, Polonia, Austria, Anglia, Cehia, Grecia, Iugoslavia, în Chişinău şi Cernăuţi, coordonează Ansamblul „Arcanul” al Universităţii din Suceava. E foarte apreciat pentru iniţiativele artistice: „Dialogul artelor”, „Balul gospodarilor”, „Şezătorile” şi valorificarea ocupaţiilor tradiţionale (v. videoclipul „Primăvară surioară”, 2009). Călin Brăteanu este un nume cu rezonanţă în folclorul contemporan, remarcat de interpreţi, etnologi şi muzicologi de la Iaşi, Maramureş, Sibiu şi de diriguitori de televiziuni. Este fericit că în jurul său au crescut şi au devenit instrumentişti respectabili Ionuţ Ţanţa, Dinu Croitoru, Leonard Raicu, Liviu Adamache, Tudor Dănăilă, Anatol Mechiu, Daniel Paicu, Răzvan Croitoru (de ascultat pe CD „Neamul meu şi satul meu”). Călin are o iubire nesfârşită pentru Mama – alături de ea, în lung taifas, rememorează graiul din copilărie, cimiliturile, obiceiurile, gesturile. La loc de cinste înaltă sunt Daniela şi mărgăritarele zămislite de ea, copilele Ştefania şi Ecaterina. Îi apreciază pe excepţionalul violonist Adrian Semeniuc (urmat de fiul său Alexandru, o minune de copil, student în Germania), pe tinerii violonişti de rar talent fraţii Mihai şi Doru Cotos şi Răzvan Mitoceanu violonist, dirijor şi orchestrant valoros, iar pentru vrăjitorul trompetei de la Siminicea, Alexandru Havriliuc, are un adevărat cult. Această latură care se traduce simplu prin altruism şi generozitate continuă calităţi care i-au făcut respectaţi pe antecesorii săi din neam: preotul Severin Brăteanu, slujitor la Biserica Sf. Dumitru, din generaţia preotului renumit N. Pentelescu, cantorul, dirijor de cor Andrei Brăteanu (1872 – 1930), învăţătorul Const. Brăteanu (1891-1980) şi poetul închisorilor D. Oniga. Călin nu-l uită nici pe badea Costan Păiuţu din Stupca, cel care i-a desluşit că pe vremuri fanfara se chema bandă sau bantă, ceea ce avea să descopere el mai târziu: banda lui Jumară din Valea Glodului, banda Gonţănii de la Udeşti, Nigai din Poiana şi Cracană din Bosanci, de la Chilişeni, Ştirbătănii, Filache a lui Chisănari, apoi Sântilenii, Calafindeştenii, Mărginenii, Burlenii, Costică de la Gura Solcii, Frătăucenii, Horodnicenii, Siretenii, Arborenii, fanfarele de la Forăşti, Boroaia, Stamate, Dolhasca. Alămurile îşi umflu pâlniile, muzicanţilor le scapără degetele pe bumbii auriţi acompaniind stihuri ca acestea: „Nu-s bogat şi nici n-o fi/ Da’ nici sărac n-oi trăi./ Când ai minte şi-omenie/ Ai destulă bogăţie” sau „Noi am fost crescuţi de-acasă/ Tăţi să încăpem la masă/ Şi pânea de pe ştergare/ S-ajungă la fiecare” ori „M-o-nvăţat de bine tata/ Şi de una şi de alta,/ Rânduiala lucrului/ Da şi rostu’ omului/ Pe faţa pământului”. Însoţit de orchestră mare, de taraf ori alămuri, Brăteanu transmite stări esenţiale, definitorii, exprimate lapidar: „Omu-n viaţă-i trecător/ Cum e pe sub soare-un nor”; „De-ar fi dor pe cât urât/ N-ar încape pe pământ”; „Dar la ce să mai trăiesc/ Când n-am cui să trebuiesc”. În repertoriul său alternează versurile cântate cu versurile strigate: „Dorule cine te pierde/ Nu mai calcă iarbă verde,/ Dorule cine te creşte/ Din bătrân întinereşte”; „Mândră floare din Ceahlău,/ Moldovă pământul tău,/ Tot un deal şi un părău/ O aprins sufletul meu” sau „Să ne ţinem laolaltă/ Strânşi de mână prinşi în roată/ cum eram odată”. Sunt remarcabile cântecele „Mândruţă de peste Prut” (fetei i se face o promisiune: „Pe tine nu te-oi uita/ Pân’ trâmbiţa mi-o cânta”), „Nu te strânge tinereţe”, „Nu-mi pare rău că trăiesc”, Haida roată măi flăcăi” şi multe altele.

De succes sunt piesele din zona cântecelor de cătănie: „Munte, munte, piatră seacă”. Iată câteva versuri sensibile: „Drag mi-ar fi a cătăni/ De-ar fi cătănia o zi,/ Da’ ea-i ani şi zile multe/ Şi mă zbat ca apa-n-munte”. Sau de aceeaşi profunzime „Cărăruşă din pădure” – reproducem versurile: „De-amu oi cânta de jele,/ S-or trece zilele mele/ Lângă puşcă şi oţele”. Şi „Frunză verde dintre flori”, un bocet tulburător adresat soldatului secerat de gloanţe, uitat pe câmp străin. În privinţa interpretului şi mai ales a diriguitorului de instituţie, mobilizarea este o necesitate, iar când vorbim de realizarea unui spectacol este o obligaţie. Dat fiind că diriguitorul se risipeşte fără precauţii în puzderii de solicitări, cum am accentuat, s-ar putea ca profilul lui să fie mai evidenţiat în arta spectacolului, decât în arta vocală-interpretativă, dar deocamdată Bucovina nu are o reprezentare de invidiat, adică nu are cântăreţi de anvergură. Cei care sunt azi, dincolo de vedetismul comercial atât de cultivat acum, au individualitate – asemănări şi deosebiri – dar nu întruchipează încă niciunul excepţia. Călin Brăteanu e bântuit de programul „Arboroasei” de odinioară, speră în izbucniri surprinzătoare care se pot coace latent în cine ştie care din grupurile folclorice din întreaga geografie a Bucovinei, pe care le cercetează şi susţine.

Memorabile zile şi nopţi am petrecut cu baciul de la Sânt Ilie! La Vatra Dornei, Broşteni, Poiana Stampei, Ciocăneşti, Fundu Moldovei, Humor, Câmpulug, Suceviţa, Marginea, Frătăuţi, Bilca, Straja, Sadău, Grăniceşti, Cernăuţi. La Grăniceşti, Călin Brăteanu a dat viaţă unei Şezători de neuitat (2014). Creştinii au coborât din pod vechituri, au scos din şandramale stative, maşini de tors, pive, au venit la şezătoare cu mantăi, cămăşi şi chimire, bundiţe şi catrinţe înflorate. Lăutarul Ion Ţibu a cântat şi i-a înveselit pe „turtari”. Am cântat şi eu la scripcă acompaniat de cobza lui Călin. Apoi Brăteanu a înregistrat „Steaua în patru spice”, într-o zi de iarnă de pomină – cai cu canafuri roşii, sănii, fluieraşi, fete, femei, copii cu steaua, pe uliţe, în pragul gospodarilor! C. V. Steiciuc a făcut sute de fotografii, a imortalizat evenimentele şi motivele tradiţionale de pe veşminte (am preluat imaginile în monografia dedicată satului „Grăniceşti, un sat sub pecete domnească” şi în recentul Album: „Grăniceşti, chipuri de ieri şi de azi”, 2019) E o avere să ai un aşa prieten. Sub cetinile inimii lui Crăciunul nu se mai termină…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: