Spiritul critic din cultura ieşeană, cultivat într-o bună tradiţie la „Uniunea Scriitorilor” în conlucrare cu „Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina”, a confirmat încă o dată promovarea valorilor autentice cu ocazia lansării de carte din 9.02.2019, la „Casa cu absidă” din Iaşi: Leca Morariu, Opere, vol. IV, Jurnal (1909-1919), Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2018 (Text stabilit şi note de Maria Olar şi Olga Iordache; Cuvânt introductiv de Liviu Papuc).
Cassian Maria Spiridon, preşedintele filialei ieşene a Uniunii Scriitorilor, care a moderat evenimentul, a apreciat de bun augur întâlnirile cu bucovinenii, devenite deja tradiţionale. În ce priveşte readucerea în actualitate a lui Leca Morariu, este meritorie preocuparea fundaţiei care-i poartă numele, iar apariţia volumului IV se înscrie în acest context cultural. După opinia sa, în textul asupra căruia s-a aplecat cu acribie de editor Liviu Papuc descoperim, odată cu bagajul memorialistic, şi un posibil laborator de creaţie.
Criticul literar Antonio Pătraş remarcă interesul redactorilor şi colaboratorilor de la revista ieşeană „Convorbiri literare” pentru texte care atestă continuitatea între generaţii. Acest deziderat a fost îmbrăţişat şi de Liviu Papuc, care se ocupă de Leca Morariu – „un mare cărturar bucovinean care se înscrie în tradiţia junimistă”. Vorbind despre profilul intelectual al lui Leca Morariu, Antonio Patraş relevă importanţa mediului familial şi calităţile speciale care-l definesc: „Leca Morariu e unul dintre copiii lui Constantin Morariu, despre care Nicolae Iorga a scris elogios. Bucovinenii au păstrat această memorie. Leca a fost nu numai critic, istoric, filolog şi folclorist, dar şi pasionat muzicolog – o personalitate plurivalentă”. În Jurnalul care prezintă, în notă maioresciană, secvenţe din viaţa de profesor suplinitor la Gura Humorului, aspecte din război şi o perioadă bucureşteană, Antonio Pătraş distinge tonalităţi diverse evoluând de la notaţii succinte la relatări cu nuanţe emoţionale şi estetice: „Iniţial, notaţiile sunt telegrafice, dar treptat jurnalul se narativizează, surprinzând nu numai viaţa de front, dar şi cea culturală, climatul şi atmosfera specifică (seratele şi conferinţele de la Humor şi Cernăuţi, viaţa mondenă din capitală şi preocupările artistice). Interesantă este relaţia cu George Coşbuc, care îi zicea că ardelenii «s-au ciocoit» la Bucureşti, precum şi paginile referitoare la revista „Semănătorul” şi cele despre poezia populară, în care îl critică pe Eugen Lovinescu, relevând valoarea estetică a folclorului şi lăudându-l implicit pe Ovid Densuşianu la „Viaţa Românească”. Jurnalul descoperă figura unui intelectual generos, stoic, cu un simţ al detaliului pitoresc şi semnificativ, şi se citeşte cu plăcere.”
Redactorul-şef de la „Convorbiri literare”, dr. Mircea Platon, aduce în discuţie modalităţile prin care este transpusă în Jurnal realitatea românească din acea vreme, ceea ce conferă scrierii o perspectivă umanistă şi accente de conştiinţă identitară naţională: „Cartea lui Leca Morariu e volumul unui naţionalist bucovinean pentru care contează mult orizontul domestic, încât România e un fel de extindere a patriarhalităţii de la Cernăuţi şi, în spiritul tipic literaturii epocii, se înduioşează când descoperă tipuri umane ce-i amintesc de acasă, trăind un sentiment de frăţietate românească. Ceea ce vedem este, pe de o parte, amintirile învăluite în căldura locurilor părinteşti şi perioada studenţiei în care nu sesizezi încă atmosfera încărcată de norii războiului. Acesta îl radicalizează asistând la batjocorirea identităţii românilor, notând atât acţiunile de intimidare asupra soldaţilor noştri, dar şi rezistenţa românească. Leca e atent la suferinţelor semenilor şi e un om cu o conştiinţă morală acută. Notaţiile critice despre basarabeni se atenuează când îi cunoaşte în perioada luptelor. E şi o carte în care observăm modul de a se detaşa al românilor, arătând absurditatea războiului – ceea ce ne aminteşte de Bravul soldat Şvejk al lui Jaroslav Haşek”.
Mircea Platon sesizează atât latura estetică, precum şi complexitatea Jurnalului, care are multiple valenţe culturale: „O carte bună sub aspect literar, istoric, antropologic, relevând un tip uman – omul patriarhal aflat în complex de tensiune, de asalt al destinului. Se citeşte şi ca un poem în proză, prin notaţiile telegrafice ritmate. Leca e un om extrem de onest, iar noi avem o carte de identitate românească”, a conchis Mircea Platon.
Maria Olar se declară profund marcată de semnificaţia momentului, evocând totodată parcursul întregului demers de valorificare a moştenirii culturale a lui Leca Morariu: „Soţia lui Leca Morariu, doamna Octavia, era cunoscută ca «Privighetoarea Bucovinei» pe când activa la Societatea «Armonia». Între 1968-1989 a dat lecţii de pian şi a făcut donaţii Muzeului din Suceava. După moartea ei, în 1992, rămânând moştenitori în casa familiei Morariu, ne-am preocupat de a conserva şi a face cunoscută această zestre minunată. La sfatul lui Eugen Dimitriu şi Emil Satco am înfiinţat o fundaţie «Leca Morariu» şi, pentru a face faţă cheltuielilor, am deschis o farmacie la casa Octaviei Morariu, păstrând fondul documentar în camera din spate. Acum, că reapare pentru posteritate, e o mare bucurie şi e meritoriu că munca aceasta are un astfel de ecou”.
Olga Iordache mărturiseşte latura emoţională care a susţinut-o în colaborarea la editarea cărţii: „Tot timpul cât i-am dictat lui Liviu Jurnalul, m-am întrebat dacă Leca Morariu s-a gândit că acesta va fi publicat cândva. Evenimentul este remarcabil şi sper ca într-o viitoare ediţie să fie traduse şi numeroasele germanisme din text”.
Doina Cernica şi-a declarat satisfacţia de a întâlni cu acest prilej vechi colaboratori, menţionând preocupările şi împlinirile legate de acest cărturar bucovinean: „Mă bucur să recunosc chipuri din «Amiezile culturale bucovinene» iniţiate de Liviu Papuc şi Vasile Diacon, cu articolele minuţioase ale lui Victor Iosif, într-o asociere prestigioasă cu Uniunea Scriitorilor. Adunând relatările legate de activitatea Fundaţiei «Leca Morariu» am alcătuit o carte intitulată O casă a altei vremi, dedicată personalităţii lui Leca Morariu şi a soţiei sale Octavia. Mihai Iacobescu spunea că cei doi n-ar fi putut să aibă o fiică mai bună ca doamna Olar pentru valorificarea acestui patrimoniu cultural, iar Fundaţia are un rol însemnat în editarea manuscriselor. D-l Liviu Papuc este şi el descendent, pe linie maternă, al Morărenilor. La Suceava este o adevărată încântare când, în cadrul manifestărilor noastre, se încing discuţii polemice pentru o cât mai dreaptă situare a locului ce-l ocupă Leca Morariu în cultura noastră. Iar aici, la Iaşi, prin intervenţiile celor doi cititori de elită s-a realizat o clipă remarcabilă pentru Fundaţie şi memoria lui Leca Morariu”.
Liviu Papuc, mulţumind pentru atenţia deosebită de care s-a bucurat lansarea cărţii atât la Suceava, precum şi la Iaşi, remarcă generozitatea şi implicarea doamnelor Maria Olar şi Olga Iordache şi felul în care Doina Cernica promovează actul cultural dintotdeauna: „Doina Cernica ştie să scrie la gazetă într-un mod onest şi spiritual”. Liviu Papuc are îndoieli că Leca Morariu ar fi scris jurnalul în vederea unei eventuale publicări, întrucât notele sale sunt mai mult pentru uz personal şi un eventual exerciţiu stilistic. Mircea Radu Iacoban amendează această opinie, susţinând contrariul. În ce priveşte germanismele, acestea sunt explicabile, având în vedere contextul bucovinean. Liviu Papuc speră ca într-o viitoare ediţie să existe şi note de subsol cuprinzătoare.
VICTOR IOSIF
Comentarii