Era în seara zilei de 31 decembrie, ora 19. Tocmai pregăteam ustensilele pentru prima cafeluţă, când îmi sună telefonul.
— Costeluş! îl auzii pe amicul Plugaru, pe care-l ştiu de vreo cincisprezece ani, adică de când ne-a adus mobila din sufragerie cu camionul magazinului. Nu plecaţi nicăieri în seara asta?
— Nu, Vali! Stăm acasă.
— E cineva bolnav?
— Nu, Doamne fereşte! Stăm acasă, aşa, ca să… stăm acasă… Vrem să facem revelionul departe de lumea dezlănţuită.
— Singuri, singurei?
— Da.
— Nu se poate! Ăla nu-i revelion, nu-i petrecere! Ca să păşiţi cu dreptul şi cu zâmbetul pe buze în noul an, trebuie să veniţi la noi. Să nu ziceţi că nu, că nu ştiu ce!… Mai ales că a venit şi Afrodita, cu viitorul ei soţ. De când n-aţi mai văzut-o pe fiică-mea?
— De cinci, şapte ani… Nu mai ştiu. Mulţumim! Dar nu mergem.
— Pierdeţi! Afrodita a învăţat să cânte la pian, şi cântă superb! A apărut şi la televiziune. Dacă nu vreţi să veniţi la invitaţia mea, adică de bunăvoie, o trimit pe Virginia şi vă saltă ea cu rădăcini cu tot!
— Să vedem…
A venit Virginia, nevasta amicului, şi nu a plecat de lângă noi până nu am însoţit-o. Eu, la o adică, pe cinstite, m-am dat dus mai uşor, gândindu-mă la faptul că mai diversificam, combinam televizorul cu ceva muzică frumoasă, live, la pian. Neveste-mii însă nu i-a surâs deloc ideea cu pianul, ea nefiind amatoare de muzică clasică, ci de muzică folk. A avut de lucru şi la „încropirea” unei sacoşe cu bunătăţi, că nu puteam merge cu mâna goală. Fiică-mea a fost neutră.
La ora 22 eram aranjaţi, deja, cu toţii, în jurul mesei. Când am văzut că Vali „deşurubează” dopul unei sticle de coniac franţuzesc, mi-am zis: fie ce-o fi, poate să facă scandal cât vrea micuţa mea gastrită, dar un păhărel tot iau, nu înainte de a mă asigura!”
— Ce faci, Costeluş, mănânci var? m-a întrebat gazda, când a văzut că iau o pastilă albă, mai mare.
— Nu, doamnă, e un pansament gastric! Am un început de gastrită şi vreau să previn unele neplăceri…
— Vali dragă, unde ai pus medicamentul ăla nemţesc, adus de Afrodita?
— Adus de acolo?!… A fost în Germania, în turneu? am întrebat curios.
— Încă nu, dar va merge. Deocamdată lucrează ca gestionară la un market…
— Nu mai lucrez la market, mamă! interveni fata. Am plecat… ca să pot studia clapele şi să pot lucra cu formaţia.
— Nu ştiam! Ia arată tu familiei Horbovanu ce poţi! a zis Virginia cu mândrie.
— Ai pian? am întrebat-o pe Afrodita.
— Nu.
— Chestia aia pe care ai adus-o, cu clape, nu-i un pian mai mititel? se interesă Virginia.
— Nu, mamă! E orgă electronică. Sau sintezaizer.
Afrodita a adus orga şi a instalat-o pe masă, între noi. După ce a reglat o armată de butoane, ne-a întrebat dacă suntem gata pentru audiţie. Da, am răspuns cu toţii. Şi Afrodita a început recitalul!
Sincer vă spun, membrii familiei Horbovanu sunt, de obicei, foarte cuminţi, dar în acea noapte n-au reuşit să-şi păstreze echilibrul. Primul care a simţit că nu mai poate rezista am fost eu! N-am mai putut, pur şi simplu! Sunetele false s-au izbit în tâmple, ceafă şi apoi au intrat provocând adevărate explozii în creier. Timpanele îşi pierduseră elasticitatea şi simţul. Notele mai joase păreau a fi bătăi în toba mare! Când degetele fetei se aruncau asupra clapelor ca nişte avioane în picaj, credeam că acuşi, acuşi facem revelionul cu cei de la parter. De la 22 la 23 am avut parte de muzica celebrilor Adi de la Vâlcea şi Adrian Minune. De la 23 la 24 ne-am „delectat” cu melodii compuse de Florin Salam şi Nicolae Guţă.
— Domnişoară! i-am zis, după ce am gustat şampania şi ne-am pupat, la miezul nopţii.
— Doamnă! m-a corectat Afrodita.
— Doamnă! Te rog, mult, mult, mult, cântă-ne şi ceva lent, armonios şi mai puţin zgomotos… Aş dori ceva de Mozart, Schubert, Brahms, Chopin, Ceaikovski!…
— Ăştia nu se cântă la nunţi! Eu, soţul meu şi ceilalţi din formaţie, învăţăm ce ne trebuie, ce se cântă, ce-i la modă, ce ni se cere. Altfel ne-ar fugări lumea şi n-am câştiga bani! Continui recitalul. Voi cânta melodii din repertoriul artiştilor: Roxana Prinţesa Ardealului şi Sorinel Pustiu.
Nu ştiu cum arătam la faţă, dar mi-era o foame de lup, fiindcă nu mâncasem nimic, ascultasem numai muzică şi iar muzică! Dar ce muzică! De petrecere!… Când am auzit cu ce nume de artişti continuă recitalul, am simţit că fac infarct! „Mă îmbăt, poate nu mai aud nimic!” mi-am zis, şi am fugit la sticla de coniac.
— Costeluş, dacă ai ulcer, nu bea, că nu-ţi face bine! mi-a zis Virginia.
— Nu mai am! Mi-a trecut!
— Eşti tu umorist, dar boala-i boală! Nu vreau să mă înjuri că din cauza băuturii de la mine ai ajuns la spital! Te rog frumos – nu te atinge de alcool!
Când am văzut că nu mă pot atinge de alcool, am schimbat canalul, adică mi-am pironit ochii pe televizor unde, întâmplător era balet.
— Doamne, ce frumos dansează fetele alea! Haideţi să facem o pauză muzicală şi să urmărim baletul. Merită! În timpul ăsta poate mâncăm ceva, că mi-e foame!
— Să ne uităm la dezbrăcatele alea?! se mira Virginia. Îi permiţi prea multe soţului tău! se adresă apoi neveste-mii.
Nevastă-mea, trezită din somn, nici astăzi nu-mi explic cum a putut să adoarmă în hărmălaia aia făcută de o specialistă în petreceri şi nunţi!, începu să bată din palme, apoi simţind că ceva nu-i în regulă, se scuză, motivând că o doare capul şi e obosită.
— Dragii mei, continuă Virginia, acum urmează marea surpriză!
— Foarte bine şi frumos! Eu suflu în lumânări! am sărit eu, fericit, gândindu-mă că poate se termină recitalul şi mâncăm ceva.
— Rău l-ai educat pe soţul tău, doamnă! Afrodita şi bărbatul ei îi oferă un moment frumos, muzical, de cultură, iar el vrea mâncare şi băutură ca să se uite după aceea la femei dezbrăcate! i-a zis Virginia neveste-mii. Dragii mei, surpriza-i faptul că ne va cânta şi Relu, soţul Afroditei! El ne va încânta, acompaniat de Afrodita, cu melodii din repertoriul cunoscuţilor Jean de la Craiova şi Vali Vijelie. Băiete, arată-le ce ştii!
— Aoleu! Aoleu! Dumnezeule!… am explodat eu.
— S-a întâmplat ceva, domnu Costică?! m-a întrebat speriată Afrodita, întrerupând muzica.
— Da! Am arsuri puternice! Ulcerul!… Nu mai rezist! Plec!
Am înşfăcat din bucătărie cele două sacoşe, golite aproape total de conţinut, şi direcţia spre casă. În urma mea, Virginia îi explica neveste-mii:
— Dacă nici medicamentul nemţesc nu l-a ajutat, înseamnă că ulcerul lui e în ultima fază! Du-l repede la spital!
După colţul blocului le-am explicat, neveste-mii şi fiică-mii, treaba cu ulcerul şi foamea mea, şi atunci, sub privirile curioase ale trecătorilor, am râs toţi trei ca nişte apucaţi, în timp ce înfulecam, cu poftă, din bucata de cozonac găsită într-una dintre sacoşe.
Comentarii