Friptura

Pe Viorel îl cunosc de 30 de ani. Este primul ospătar care m-a servit ca la carte. Întotdeauna. De aceea l-am stimat şi îl stimez şi în ziua de astăzi. Pot spune chiar că ne-am împrietenit. După Revoluţie şi-a deschis un restaurant în partea cealaltă a oraşului… Asta faţă de locuinţa mea, că faţă de casa lui nu-i prea departe. Dar când vreau să mănânc o pizza bună, să beau o cafea aromată sau un vin de calitate merg la el, chiar dacă-i departe. La el am fost şi aseară.

În restaurant era o atmosferă plăcută: se vorbea încet, fumul lipsea, muzica nu depăşea nivelul enervant pe care-l întâlneşti, de obicei, în localuri. Clienţi erau, cei mai mulţi, cred, peste 30 de ani.

— Poftiţi! mă luă în primire o ospătară. Aveţi masă rezervată?

— Nu.

— Sunteţi singur? Mai aşteptaţi pe cineva?

— Singur.

— Ocupaţi ce masă doriţi!

— Mulţumesc! Aş dori să vorbesc cu Viorel, cu patronul… Se poate? Spuneţi-i că-l caută Constantin!

— Cu plăcere! Numai să fi scăpat de fotbalişti.

— Aveţi fotbalişti aici, în cantonament ?

— Nu! Sunt câţiva fotbalişti din echipa noastră, care vin şi beau până cad sub mese şi-l trimite şeful pe barman să-i ducă la casele lor fără să-i vadă cineva, să se facă de râs sau să-i fluiere la meciul următor, când joacă prost. Merg să văd dacă au plecat şi să-i spun şefului!…

Ospătara, cu acelaşi zâmbet amabil şi senin cu care m-a întâmpinat, plecă să mă anunţe la patron. După un minut apăru Viorel.

— Bine ai venit, coane! Hai în birou la mine! zise, şi m-a introdus în biroul său modest. O tărie? Un vin? O cafea?

— Mulţumesc. Duc o viaţă sportivă.

— Sportivă, sportivă, nu ca… a sportivilor care au plecat adineauri de aici pe şapte cărări!

— Viorele, ca să nu te refuz, dacă mă serveşti cu un ceai verde, aromat cu mentă şi scorţişoară, îţi spun săru’mâna!

— Se face, coane Costică, numai că scorţişoară îţi pui tu, cât vrei! Scuză-mă un minut! Merg în bucătărie.

Reveni după cinci minute cu cana de ceai şi cu scorţişoara. Nu apucă să spună ceva, că intră o altă domnişoară, la fel de frumoasă ca aceea care m-a întâmpinat.

— Patroane, am încurcat-o!

— Poftim?! S-a legat vreun golan de tine?

— Nu! Am doi clienţi care doresc friptură sambartonată şi salată de ghiordele!…

— Poate nu ai înţeles bine!

— Mi-au repetat de trei ori! Am şi notat.

— Zi-le că nu mai avem! Stai, stai! Să ne mai gândim, să ne informăm…Îl sun pe Ionescu! Asta a lucrat pe vapoare, după aia a stat prin Franţa…Trebuie să ştie. Acuma…Sună! Alo? Ce faci, coane? Mă bucur! Aşa e când ai familie numeroasă! Coane, ce e aia friptura sambartonată? Nu te cred! Cum să nu ştii? În Franţa nu există?!… Am înţeles. Întreabă-l! Aştept să mă suni! Pa!

— Nu ştie!? se miră domnişoara.

— Nu. Dar se interesează şi mă sună. Laura, întreabă-i pe cei doi clienţi dacă nu vor ceva de băut înainte de masă, gratis, din partea restaurantului. Dacă vor tărie, atunci le dai o ţuică de prune, dacă vor vin, le dai câte un pahar de vin, din ăla adus de la Cotnari.

— Da, şefu’! zise fata şi ieşi.

— Ca să nu ştiu un fel de mâncare sau băutură, nu mi s-a întâmplat de multe ori! îmi zise Viorel.

— Ăia n-or fi „neamuri” de-ale mele, că pe vremuri şi eu intram în localuri şi ceream, adică pronunţam, denumiri de băuturi sau mâncăruri inexistente, de îşi făceau chelie şi ospătarii şi bucătarii, până le spuneam că a fost o glumă! zisei.

— Dar de la mine n-ai cerut, că dacă-mi cereai astfel de năzbâtii, te scoteam în şuturi din local!

— Să ne gândim la denumire. Putem împărţi cuvântul în sâmba…şi …rtonata, na!

— Sau sam-barton-ată! Sam Barton e un whisky canadian, bun.

— Am înţeles: e o friptură care dansează samba sau e înecată în whisky!

Şi tot aşa, ne-am învârtit în jurul denumirilor de sambartonata şi ghiordele, vreme de aproape două ore. Uitasem de toate, până şi de cei doi clienţi. Sună telefonul lui Viorel.

— Eu sunt! răspunse Viorel. Îmi faci surprize din astea când nu am schimburi la mine! De unde suni? Ce cauţi tu la Oslo?! Bravo! Meriţi! Ai fost cel mai bun bucătar din generaţia noastră! Casa regală din Norvegia îţi va ridica statuie! Spune! Hahaha! Nu ştiu ce e aia friptură sambartonata! Apoi, află că eu am lansat provocarea! Doi clienţi, doi…, că nici nu ştiu cum să le spun, mi-au cerut friptura asta! Cine te-a rugat să te interesezi? Aha, Pârvu, care e în Napoli! Am înţeles! Şi el, la rândul lui!… Mulţumesc! Mai vorbim. Pa!

Viorel închise mobilul şi rămase cu ochii aţintiţi, undeva, pe peretele alb gălbui.

— Ai păţit ceva? l-am întrebat.

— Ţi-e rău, şefu’?! întrebă şi Laura, ospătara, care tocmai intrase grăbită.

— Mă simt aşa!…

— Să vorbesc cu şoferul de la salvare să vă ia până la spital la urgenţe? întrebă Laura.

— Care salvare?!…

— Care-i aici, în faţa restaurantului!

— Ce caută salvarea aici, în faţa restaurantului?!

— A venit să-i ia pe cei doi clienţi, care ne-au băut doi litri din vinul casei!

— Şi pentru asta a trebuit să vină salvarea?!

— Nu! A venit pentru că cei doi fugiseră de la spitalul ăla special de jos, ăla de nebuni!

Constantin Horbovanu