Poveşti de iarnă

După ce, recrut fiind, în noiembrie 1987 am fost ţinut vreo trei zile în alarmă gata să pornesc undeva (eram sub consemn, cu jurământul depus), la Braşov, după cum am aflat mai târziu, în cearcănul lui 1988, mi s-a spus ferm că în ţara mea unii dau să intre dinspre SV bine instruiţi şi înarmaţi (din filme, deja ştiam despre „bazooka”; ca urmare, în calitate de ostaş tocmai eram instruit în grabă despre aruncătoarele de grenade)! Apoi avea să vină seara de 31 decembrie 1988 (nu e o greşeală, e 1988, nu 1989!), când mi s-a spus că graniţa de NV a ţării s-ar putea să se frângă, iar noi (părelnic ascunşi după Carpaţii în care zice-se că odinioară Carol Robert de Anjou îl vâna pe alde Basarabă), dincolo de o posadă, ar fi urmat să le facem celorlalţi faţă „până la unu” (ultimul dintre ei fiind, printr-un exemplu, cel care vă scrie şi care atunci nu împlinise încă 20 de ani!). Aproape până la unu – în acea noapte de revelion vizată de oficinele democraţiei (ambele pe care le ştiam noi fiind ascultate chiar şi acolo, „în front”: Vocea şi Europa) anunţau un foarte important comunicat ceauşesc –, cei care nu eram de serviciu ne-am scuturat groaza şi am rămas tineri urmărind, la un post tv sârbesc, un film american celebru în epocă, „Flashdance”. Poveşti de iarnă… Iar după aproape un an, aşa-numita revoluţie avea să vină tot cam dintr-acolo, însă cumva dinăuntru, ca dintr-un hoit uitat în morgă până-a făcut implozie. Şi din care muştele – unele grase ca porcii – chiar şi-acum se nutresc.