Peste 25.000 de rromi au fost deportaţi în Transnistria în anul 1942, din ordinul mareşalului Antonescu. Mai mult de jumătate dintre ei au murit acolo.
În anul 1942, Guvernul Antonescu a decis deportarea a aproximativ 25.000 de rromi în Transnistria. Mulţi dintre ei au murit acolo, în perioada 1942-1944. Anterior deportării, acelaşi mareşal Ion Antonescu a ordonat efectuarea unui recensământ în rândul rromilor, efectuat de Jandarmerie şi Poliţie în întreaga ţară, la 25 mai 1942, după ce, iniţial, operaţiunea fusese planificată pentru 31 mai. Recensământul a urmărit stabilirea persoanelor care intrau în categoria romilor „problemă”. Au fost înregistraţi, împreună cu familiile lor, rromii nomazi şi dintre rromii stabili (sedentari) aceia care suferiseră condamnări, recidiviştii şi cei fără mijloace de existenţă sau fără ocupaţie precisă din care să poată trăi. Au fost trecute pe liste, în total, 40.909 persoane: 9.471 de romi nomazi şi 31.438 de romi stabili.
Conform ordinului Ministerului Afacerilor Interne din 17 mai 1942, rromii specificaţi în liste nu mai puteau să se deplaseze în afara judeţului în care au fost recenzaţi şi urma să fie ţinuţi în strictă evidenţă de organele de ordine. Listele cu rromii din cele două categorii, întocmite pe comune, oraşe şi judeţe, au fost înaintate Inspectoratului General al Jandarmeriei. Deportările s-au făcut din rândurile cetăţenilor înregistraţi la acest recensământ. Cu puţine excepţii, cei circa 25.000 de rromi din România „evacuaţi” în Transnistria figuraseră iniţial pe listele întocmite de Jandarmerie şi Poliţie la sfârşitul lunii mai. Din acea perioadă, la Arhivele Suceava au fost găsite câteva adrese ale Prefecturii Suceava şi ale Biroului de Poliţie Judiciară Suceava, în care se preciza că anumiţi indivizi din oraş, precum Anton Usturoiu şi alţii, au fost trecuţi pe tabelul ţiganilor în vederea evacuării în Transnistria. Un alt ţigan, Coilină Marin, invalid de război, dar şi alţii, printre care Ion Dulap, Petrea Urâtu, Discu Gagiu, se plângeau în 1942 că vor fi trimişi spre Bug sau alte localităţi şi cereau să fie lăsaţi pe loc, întrucât sunt proprietari de case şi au familii în Suceava. La fel şi Neculai Burtosu, zis Cârna, din Burdujeni, care, deşi era proprietar al unei case şi al unei căruţe cu cai, era socotit periculos ordinii publice şi, ţigan fiind, întruneşte condiţiile Ordinului nr. 33911 din 17 mai 1942 al Ministerului Afacerilor Interne. Ţiganii periculoşi, primii evacuaţi. „Potrivit ordinelor primite ulterior de la Direcţiunea Generală a Poliţiei, cât şi de la Inspectoratul Regional de Poliţie Suceava, a fost trecut în tabelul pentru evacuare, operaţiune care urma a se efectua în ziua de 11 septembrie. Alt ţigan, Pantelimon Gheorghe, un infractor de drept comun, era socotit şi acesta periculos ordinii publice şi urma a fi evacuat pe 11 septembrie 1942. S-a transmis chiar o telegramă pe 20 septembrie 1942 în care s-a solicitat Prefecturii Suceava să înainteze către Ministerul Afacerilor Interne, de urgenţă, numărul ţiganilor din oraşe şi judeţ”, conform istoricului Viorel Achim, de la Arhivele Naţionale – Filiala Suceava. Tot din documentele Arhivelor Naţionale – Suceava rezultă că a existat şi un caz, cel puţin curios, când un anume Fierar Vasile, ţigan şi acesta, a cerut Prefecturii Suceava ca „în cel mai scurt timp, împreună cu familia, să fie trimis în Transnistria, unde, din informaţii sigure, ştia că va fi împroprietărit cu un lot de pământ pe care să-l lucreze pentru a-şi câştiga existenţa lui şi a întregii sale familii”. Din cei deportaţi în 1942, mai mult de jumătate erau copii, ceea ce poate da speranţe unui eventual demers în depistarea acelor supravieţuitori care acum sunt, cu siguranţă, bătrâni, bolnavi, săraci şi nu dispun de niciun fel de pensie. De menţionat că, în urmă cu mai bine de 10 ani, sute de rromi s-au înghesuit la Oficiul Poştal din Suceava pentru a depune scrisori recomandate către o fundaţie elveţiană, prin intermediul căreia au cerut despăgubiri statului german, în baza unei legi votate de Parlamentul German, pentru despăgubirea victimelor Holocaustului. Rromii au susţinut atunci că şi ei au fost victimele Holocaustului şi au fost deportaţi la Bug, în Transnistria. Ei au povestit atunci că nemţii le-au furat aurul şi căruţele, i-au pus să muncească în condiţii inumane şi că, din acest motiv, mulţi dintre ei au murit la Bug. „În 1942, Antonescu ne-a trimis la Bug şi nemţii, când l-au găsit pe tata în căruţă, l-au împuşcat şi i-au luat 18 kilograme de aur. Munceau la pădure şi când cădea un copac peste un ţigan acolo îl lăsa” povestea una din solicitante. „Am avut căruţă, catâri, salbe de aur, tot ne-au luat nemţii. Şi îşi băteau joc de noi, că eram şi eu tânără şi frumoasă. L-au împuşcat pe tata şi două surori. Eram aşa săraci că mâncăm carne crudă de la vacile moarte pe câmp şi beam apă din urmele lăsate de copitele cailor” a completat o altă femeie povestirile despre deportare. Şi Parlamentul Român a adoptat o lege privind acordarea de drepturi persoanelor persecutate din motive politice. Conform Legii 189/2000, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, din motive etnice, aceştia pot beneficia de următoarele: indemnizaţie lunară de 215 lei, asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit şi prioritar, transport urban gratuit, şase călătorii dus-întors pe calea ferată ori mijloace auto, acordarea unui loc de veci şi alte facilităţi de care face pomenire legea respectivă.
LUCIAN DIMITRIU
Comentarii